Aşa îl apelează colegii şi ziariştii. Nu "Domnul Diaconescu", nici măcar "Diaconescu", ci "Cristi".
Asta indică percepţia unei persoane simpatice, apropiate, fără goma diplomatică pe care ar implica-o statutul său profesional.
De când a făcut pasul în politică, promovat de Năstase de la Externe, la Ministerul Justiţiei, Cristian Diaconescu s-a impus în rândul colegilor prin calităţile sale de intelectual autentic, de bun vorbitor şi de persoană aptă să întreţină relaţii cordiale cu cei din jur, evitând tensiunile.
Pe baza acestor date partidul a decis să-l arunce în luptă, în campania municipală din 2008. Din păcate, Diaconescu a repetat, parcă la indigo, aventura similară a şefului său Geoană, din 2004, pierzând din primul tur în favoarea lui Oprescu. Au venit apoi alegerile parlamentare şi intrarea la guvernare a PSD-ului alături de PDL, când postul de ministru de Externe părea înadins croit pentru el. În cele vreo nouă luni în care s-a aflat la comanda diplomaţiei, Cristian Diaconescu a reuşit performanţa să nu se vadă! Fără ca Băsescu să-şi opereze îndatoririle de resort într-un mod abuziv. Pur şi simplu, aflându-se într-o poziţie cu mare expunere mediatică, a reuşit performanţa de a nu ieşi în evidenţă cu nimic! Nici măcar prin gafele prin care s-au remarcat predecesorii săi.
Campania pentru alegerile prezidenţiale social-democrate a marcat o etapă aparte în cariera sa politică. A oscilat aproape permanent între intenţia de a candida şi puseurile de renunţare. A oscilat şi între susţinerea diferiţilor candidaţi care, toţi, l-ar fi dorit în echipa lor. Diaconescu însă a crezut - nu ştiu cu câtă tărie - că ar putea avea propria sa echipă şi a rămas pe poziţie până în ultimul moment. Când - definitoriu de acum - s-a retras în favoarea celui care se desprindea tot mai vizibil în perdant.
Vârful de med