Umorul, jocurile de cuvinte, caracterul cinematografic si nostalgia persistentă după un oras care de fapt nici nu a existat vreodată sunt ingredientele principale ale operei lui Guillermo Cabrera Infante. Havana din povestirile, din romanele si din articolele lui, Havana ce rămâne atât de vie în memoria cititorului, datorează, la fel ca Dublinul lui Joyce, ca Trieste-ul lui Svevo sau ca Buenos Airesul lui Cortázar, mai mult fanteziei decât memoriei autorului ei. Dar această Havana există deja acolo, suprapusă celei reale, mai adevărată decât cea care i-a servit drept model, trăind aproape doar noaptea, în acei turbulenţi ani prerevoluţionari, scuturată de ritmuri tropicale, plină de fum, violentă si senzuală, o lume a jurnalistilor, a boemilor, a gangsterilor si a zâmbetului, fixată acolo în eternitatea savuroasă a cuvintelor. Nici un alt scriitor modern de limbă spaniolă, cu excepţia poate a inventatorului satului Macondo, nu a mai reusit să creeze cu atâta forţă si culoare o mitologie citadină, asa cum a reusit cubanezul Guillermo Cabrera Infante.
Mario Vargas Llosa, Caretas, 1997
Înainte de-a bate m-am uitat la mâini; aveam o semilună neagră la fiecare unghie. Am coborât treptele din nou. Era a doua oară când o făceam. Prima dată văzusem că am pantofii plini de noroi şi coborâsem să-i cură] în stradă. Ceea ce a fost o idee proastă până la urmă. Pantofului stâng aproape că i-a căzut tocul şi a trebuit să-l fixez bătând cu el în trotuar ca un smintit. N-am reuşit să fixez tocul, dar am izbutit să fac o bătrână ce-şi plimba câinele să se oprească şi să se uite la mine de pe trotuarul de vizavi. „Sunt copia cubaneză a lui Fred Astaire",
i-am strigat, dar s-a făcut că nu mă aude; a răspuns câinele, lătrând ca un nebun pe bucata aceea liniştită de stradă. Pe urmă am căutat pe jos până am găsit un beţişor şi mi-am curăţat unghiile cu