Un Nicolae Manolescu pus pe confesiuni surprinde, chiar dacă ne aflăm în era literaturii confesive puţini scriitori de azi opunând rezistenţa curentului dominant.

Temele criticului, mai relaxate şi mai aproape de formulele subiectivităţii, anunţau oarecum volumul din 2003, Cititul şi scrisul, republicat cu o continuare mai amplă şi mai apăsat confesivă, Scrisul şi cititul, ambele reunite sub titlul Viaţă şi cărti. Amintirile unui cititor de cursă lungă, apărut recent la Editura Paralela 45. Nu te-ai fi aşteptat totuşi ca urmaşul cel mai autentic al lui Maiorescu să se expună pe sine -fie şi într-o formulă aseptizat-culturală în Cititul si scrisul, şi tot mai aproape de zonele intimităţii în Scrisul şi cititul - după ce timp de zeci de ani Nicolae Manolescu a eliminat din pagina sa critică intruziunile propriei subiectivităţi, făcând din aceasta secretul unei autorităţi unanim recunoscute.

Pe masură ce proiectul Istoriei critice se contura în dimensiunile sale impunătoare, autorul a simţit nevoia unei puneri în pagină a propriei sale persoane, iar reticenţele sale faţă de demersul în care s-a angajat, perceptibile la lectura acestui volum de amintiri, se topesc chiar sub ochii noştri: volumul începe cu un „jurnal" de lectură, roman al formării sale intelectuale, pentru a deveni, în partea a doua, un „jurnal" mai cuprinzător ce îndrăzneşte să acopere chiar şi chestiunea - atât de manolesciană şi ea - a iubirilor sale. Cine ar fi crezut că se va merge până acolo? Nimeni, în primă fază, începând - mi se pare - cu autorul însuşi.

Ne interesează, fireşte, ce a citit în adolescenţă acest cititor esenţial al literaturii române, dar ne interesează încă mai mult mărturia sa din anii când a jucat un rol cheie în viaţa literară autohtonă. Auziserăm într-un fel sau altul că părinţii săi fuseseră arestaţi (cât au mai calomniat neo-securi