Este una dintre întrebările cele mai frecvente pe care mi le pun studenţii (mai precis studentele) de la Litere.
Îmi încep cursurile invitându-i să-şi rezolve semnele de întrebare legate de perioada pe care urmează să o parcurgem, dar, pentru că au fost obişnuiţi cu ideea că şcoala e una şi viaţa cu totul alta, primul impuls este să aibă curiozităţi legate strict de literatură şi de scriitori. După ce se lămuresc cu acestea, vine, la insistenţele mele, a doua serie de întrebări, iar aici apare, în genere, şi problema misoginismului. Ca la tot ce ţine de epoci trecute, există un răspuns scurt şi unul lung. Tentaţia este ca răspunsul scurt să fie da. Însă răspunsul lung aduce surprize.
Pentru mentalitatea de azi, cuvântul misogin şi-a schimbat sensul iniţial, etimologic. El nu mai înseamnă „a urî femeile", nici chiar a le dispreţui, ci, mai degrabă, a nu le preţui îndeajuns pentru a le acorda drepturi egale cu ale bărbaţilor, a le discrimina. Între războaie se pot descoperi o mulţime de asemenea atitudini, pe care limbajul colocvial de azi le caracterizează drept „machiste". Cea mai dură dintre acestea continuă să mi se pară o afirmaţie semnată de Victor Ion Popa în 1933, pe prima pagină din România literară (nr.79-80). Scriitorul avea 38 de ani când scrie un articolul pe tema femininului, în care face o comparaţie între autohton şi străin: „...săliştencele rămân aşa cum sunt. Adică femei zdravene, întregi, sănătoase, gospodine desăvârşite şi sclipind de curăţenie în costumul lor cu fustă albă, tulpan, ilic şi fotă neagră. Pentru că la drept vorbind, adevărata lor frumuseţe este că sunt femei şi vor să rămâie femei. Asta spre deosebire de nemţoicuţa cu pantaloni, genunchi goi şi bocanci de şapte ori cât ea, care a venit să viziteze Biserica Neagră din Braşov şi pe care aş fi trântit-o bucuros cu capul de o muche de stâlp, ba aş fi şi scui
