Diaspora rămîne un capitol dureros al culturii româneşti nu numai prin dramatismul său intrinsec, ci şi prin faptul că e prea puţin cunoscută.
În loc de a deveni o urgenţă a configurării unui tablou integral al spiritualităţii noastre, restituirea sa e încă nesatisfăcătoare, ţinînd mai mult de cîteva iniţiative răzleţe (în frunte cu cea a neobositului Nicolae Florescu) decît de o operaţie instituţionalizată, sprijinită moral şi financiar la nivelul oficialităţii, evident necesară. Iată de ce salutăm o minuţioasă cercetare consacrată primei reviste a exilului nostru, Luceafărul, datorată Mihaelei Albu şi lui Dan Anghelescu. Periodicul, realizat la Paris, din care au apărut doar două numere, în mai 1948 şi în noiembrie 1949, reverberează o sumă de realităţi istorice dintre cele mai nefaste. Împreună cu celelalte ţări „dezrobite" de Uniunea Sovietică, România căzuse pradă dominaţiei acesteia la modul cel mai crud, dată fiind intenţia lui Stalin de a modela Europa de Est după chipul U.R.S.S., reproducînd structurile şi practicile bolşevice. Subordonarea deplină faţă de Kremlin era cuvîntul de ordine. A intervenit însă şi o altă mare decepţie pentru cei ce reuşiseră a se refugia în „lumea liberă". Încercînd a se salva de teroarea roşie, tinerii intelectuali români, plecaţi din Bucureşti, „dintr-o capitală a dialogului intelectual" (sunt cuvintele Monicăi Lovinescu), odată ajunşi la Paris, id est„în Europa venind din Europa", au constatat cu stupefacţie că patria lor a fost lăsată, cu acordul tacit al marilor ţări democratice, în condiţia unei „colonii sovietice". În locul unui spaţiu ideal, au descoperit o Franţă gauchistă. Un mediu infectat de insidioasa propagandă sovietică, în care „intelectualii nu numai că se situau la stînga, ci păreau în majoritate deja sovietizaţi mintal". Într-un astfel de context dublu nefavorabil, Mircea Eliade, un exponent de
