Regizorul francez Jean-Pierre Jeunet, ultimul silent movie director, conform unui critic de la THR, autorul smash hit-ul Amélie, al comediei negre Delicatessen (1991) sau al SF-ului horror Alien: Resurrection (1997) – asta ca să trecem cu viteza luminii prin filmografia lui, – nu şi-a pierdut deloc imaginaţia, umorul şi apetitul pentru suprarealism în ultimul său film, Micmacs, care azi intră în cinematografele din România.

Jeunet şi-a păstrat şi obsesia pentru fatalitate şi destin, pentru că în “Micmacs” un glonţ rătăcit se opreşte în creierul lui Bazil (Dany Boom), un modest angajat al unui centru de închiriat filme. Medicul care-l operează are de ales între a-i scoate glonţul, riscând să-l reducă la stadiul de legumă pentru tot restul vieţii, dar poate să i-l lase în cap şi să trăiască bine merci, deşi fierătania l-ar putea omorî în orice clipă. Soarta, sau moneda aruncată în aer, decide a doua variantă.

Bazil rămâne homeless în perioada spitalizării şi se vede nevoit să-şi câştige existenţa prin metode amuzante şi improvizate, şi să doarmă pe malul Senei, învelit cu bucăţi de carton. Până când se alătură unei familii ciudate de inadaptaţi care îşi câştigă existenţa confecţionând tot felul de bizarerii mecanice din obiecte reciclate şi care trăieşte, (unde credeţi?)…în subteran. Bazil devine membru în noua familie – o adevărată trupă de saltimbanci – şi porneşte alături de ea în căutarea celor care au fabricat glonţul pe care îl are în cap. Deloc surprinzător, Bazil află că fabricanţii glonţului sunt şi autorii minei care i-a ucis tatăl în urmă cu mulţi ani, pe când lupta în Maroc.

De aici începe o incursiune în lumea subterană a traficanţilor de arme, toţi persone respectabile la lumină, dar teribil de corupte în realitate. Filmul lui Jeunet capătă o tentă de heist şi are o mulţime de elemente pe care le-aţi mai văzut în operele lui: gag