- Istoric - nr. 490 / 26 Februarie, 2010 Inaltarea Bisericii Ortodoxe Romane la rangul de Patriarhat nu s-a facut la intamplare, nici ca urmare a vreunei dorinte de marire a unei anume persoane. Ea a devenit o necesitate istorica, in conditiile in care biserica rusa s-a prabusit in urma evenimentelor petrecute in Rusia, in octombrie 1917. In acest context, s-a tinut seama si de faptul ca, drept consecinta a realizarii noului vis al unificarii nationale, poporul roman, nascut popor crestin, a devenit o forta in aceasta parte a Europei, ca si intre popoarele crestin-ortodoxe, din cadrul Bisericii Rasaritului. Autocefalia obtinuta la 25 aprilie 1885, in urma unor lungi si necurmate lupte duse deopotriva de ierarhia Bisericii noastre si de autoritatea de stat, este piatra unghiulara care a stat la baza edificarii Patriarhiei Romane, infiintata in 1925, precum si a dezvoltarilor ulterioare, care au creat Bisericii noastre un prestigiu de neegalat in lumea ortodoxa actuala. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Romane a existat asadar din cele mai vechi timpuri ale existentei sale, fiind proclamata oficial in 1864 in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dar recunoscuta formal de Patriarhia ecumenica abia la 25 aprilie 1885. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Romane a fost proclamata in tara, de Stat si de Biserica deopotriva, iar Patriarhia ecumenica a fost pusa in fata unui fapt implinit, cerandu-i-se doar o confirmare a unei stari de lucruri existente, intrucat Constantinopolul detinea intaietatea de onoare in randul celorlalte Biserici Ortodoxe surori. Prezentam, in continuare, argumentele pentru infiintarea Patriarhiei. Dupa ce, in urma Primului Razboi Mondial, s-a incheia procesul de formare a statului national unitar roman, i-a urmat si o noua organizare a Bisericii sale. Caci si de asta data, ca si in trecut, intre aceasta - organizarea bisericeasca din anii 1919 -1925