Problema nu este nouă. Într-o retrospecţie pe termen mediu, de numai trei decenii, dacă se doreşte cu adevărat o analiză serioasă şi transparentă, se poate vedea că inflaţia şi acutizarea fenomenului s-au produs treptat. Începuturile pot fi datate încă din perioada dictaturii ceauşiste, când legi cu valabilitate temporară, date îndeosebi pentru categorii de activişti cărora regimul le era obligat şi trebuia să le acorde favoruri, dar nu mai corespundeau funcţiilor mănoase pe care le deţineau, se puteau pensiona în condiţii „onorabile“, înainte de vreme. Momentele au însemnat, în fapt, mii şi mii de cazuri care s-au adăugat slujbaşilor oneşti care, la limita de vârstă şi cu vechimea corectă în muncă, intrau în categoria pensionarilor, având cugetul curat al datoriei împlinite. (...) Acestora li se adăugau şi cei cu diverse dizabilităţi sau accidentaţi în muncă, categorie de asemenea indiscutabilă sub raportul drepturilor la o pensie. A existat însă, şi atunci, ca şi în perioada postdecembristă, mai ales în aceasta din urmă, o categorie a pensionarilor de boală înainte de limita de vârstă, numeric în continuă creştere, care credem că a fost favorizată de permisivitatea legii, contribuind astfel monstruos la cifra de peste 5 milioane de pensionari existenţi în prezent – cu mult mai multe persoane decât cele care muncesc în mod real. Aici, oricât ar fi de inconfortabil pentru noi, ca medici, nu putem face abstracţie de la „clemenţa“ unora dintre colegii implicaţi în cadrul comisiilor de expertiză a capacităţii de muncă, dacă nu chiar şi de situaţii care frizau traficul de influenţă ori mita, mult discutate de „benefi Publicitate ciari“. (...)
Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală. Problema nu este nouă. Într-o retrospecţie pe termen mediu, de numai trei decenii, dacă se doreşte cu adevărat o analiză serioasă şi transparentă, se poate ved