La Brăila, eterna problemă a câinilor de pe domeniul public a derapat deja într-un fel de Zonă Crepusculară, în care normalitatea se lasă lătrată pe la colţuri şi chiar muşcată în părţile moi de tupeul anormalităţii. E normal ca dulăi cu reacţii imprevizibile şi blana plină de paraziţi să mişune printre rafturile cu carne şi brânzeturi din Hala Mare?

Evident că nu! E normal ca hingherii să renunţe la tentativa de a-i captura, pe motiv că se simt timoraţi de prezenţa unei iubitoare de animale? Bineînţeles că nu! E normal ca adulţii şi mai ales copiii să rişte oricând să fie atacaţi pe stradă de câini agresivi, e normal să ţi se întoarcă stomacul pe dos când te strecori printre fecalele de pe trotuar sau e normal să nu te poţi odihni noaptea din cauza câinilor care latră aproape continuu, apărându-şi teritoriul din preajma tomberoanelor unde găsesc resturi de mâncare? Nu, nu şi iar nu! Atunci, până când va trebui să acceptăm aceste lucruri ca făcând parte din normalitatea cotidiană? Eu îmi asum riscul pentru un răspuns foarte tranşant la această întrebare: generaţia noastră nu va apuca să vadă problema câinilor rezolvată şi probabil la fel va păţi şi generaţia următoare. Impotenţa autorităţilor şi manifestările unor aşa-zişi iubitori de animale, care frizează uneori patologicul, vor prelungi spre infinit actuala stare de fapt.

E clar că prezenta formă de organizare a serviciului de ecarisaj din Brăila nu are cum să dea rezultate. Să fim serioşi, cei câţiva hingheri care se lasă alergaţi de iubitorii de câini şi care reuşesc cu chiu cu vai să se întoarcă la padoc cu câteva exemplare pe săptămână n-au cum să cureţe oraşul nici de acum într-o sută de ani! De altfel, lucrurile sunt astfel aşezate încât pentru şeful hingherilor, Vasile Horez, nici nu contează foarte mult câţi câini capturează atât timp cât el încasează bani de la Primărie pentru fieca