Sunt peste cincizeci de poveşti impertinente şi apocrife în cartea lui Andrei Cornea. Majoritatea, rescrieri ale unor anecdote (din textul biblic, din fabule, din miturile greceşti, din cărţile cult ale literaturii de ficţiune) cu mare faimă morală.
De fapt, rescriere nu e cuvântul cel mai potrivit. Regândire mai curând. Căci Andrei Cornea atacă direct armăturile logice ale acestor scenarii fondatoare, construind cu aceleaşi date un set de istorii alternative şi, lucru important, la fel de valide ca şi precedentele. În fond, exerciţiul se întemeiază pe un transfer de convenţie: cele dintâi fiind adevărate în chip consensual, deci nu narativ, se poate imagina o lume în care adevărul lor să persiste în ciuda schimbărilor epice. Iată cum rezultă impertinenţele şi caracterul apocrif! Condensat, raţionamentul e impecabil.
Sigur că aceasta nu-i decât regula jocului. (Dar în cazul unui intelectual riguros ca Andrei Cornea, ar fi cu atât mai greşit s-o trecem cu vederea.) Faţă de ea, jocul în sine e mult mai spectaculos. Are momente ce merită ţinute minte, are zone de tensiune, are profunzimi neaşteptate şi, desigur, are un umor indicibil. Într-una din primele poveşti, cele şapte zile ale Creaţiei sunt notate exigent cu bile albe şi bile negre. Dumnezeul de aici are un dram din venalitatea unui politician şi o picătură din ingeniozitatea unui art director. Ceva mai încolo, vulpea din celebra fabulă a strugurilor acri ajunge în sfârşit să-şi spele obrazul, dar se dovedeşte insensibilă la noul gust. Ceremonialul e deopotrivă expansiv şi cumva intimist: aceasta se antrenează îndelung, îşi lucrează muşchii la sala de forţă, îşi scurtează coada cât să n-o tragă înapoi. Reuşind în văzul lucrătorilor o săritură de zile mari, prinde cel mai copt ciorchine, defilează triumfal cu el în dinţi, cheamă spre omologare toate animalele pădurii. În final, scârb
