Pleci la drum cu cele mai bune intenţii, iar la sfârşit te trezeşti în iad. Cu cine te făcuşi frate la mijlocul punţii?
Ca orice autor de articole ambiţioase, am vrut şi eu să dau un titlu pompos: „Avocaţii diavolului". Pe măsură ce înaintam, senzaţia că nu mă aflu cu-adevărat pe teritoriul Necuratului devenea tot mai intensă. Era evident că nimerisem într-un ţinut cam gri şi mocirlos.
Dracul se vădea a fi un escroc de talie mică, un coate goale, un maţe fripte. De ce? În ultimii ani, discuţiile cele mai vocale, dezbaterile cele mai grele au fost prilejuite de Justiţia română. Motivele sunt răsştiute: cadru istituţional şchiop (dacă nu chior), personal insuficient, ineficient şi şovăielnic, dacă nu corupt.
Imaginea publică e deja formată şi nu se va schimba încă douăzeci de ani de acum încolo. Iar principalul cap de acuzare e inegalitatea cetăţenilor în faţa legii. Dacă, în România, eşti sărac şi ai călcat pe bec, ai suflat în el sau doar te-ai găsit în preajma lui, poţi să-ţi spui adio. Vei muri cu dreptatea de gât. Asta crede simplul cetăţean şi nici eu nu mă grăbesc cu contraexemple.
Mai degrabă aş spune că, dacă în Justiţie se confruntă un om bogat cu unul sărac, cel dintâi are toate şansele să câştige, indiferent de cauză. N-am să spun că judecătorul înclină balanţa cu rea voinţă. Dar constat că armata avocăţească din spatele primului munceşte, transpiră, punând la bătaie ingeniozitate, istorie şi jurisprudenţă, astfel încât rezultatul să sune bine sau măcar să fie amânat sine die. E ceva în neregulă cu însăşi ideea de Justiţie, aşa cum o cunoaştem. În instituţia aducătoare de dreptate cel mai insignifiant lucru e tocmai adevărul.
Mai importante sunt procedurile, excepţiile, norma şi eticheta. Astfel încât o cauză poate fi pierdută sau câştigată doar pentru că un amănunt nesemnificativ stă strâmb la dosar. O fi conform regulamentului
