M-am născut şi am crescut pe strada Mihai Eminescu la numărul 3, într-un bloc cu un singur etaj, în orăşelul Ardud (fostă comună până acum câţiva ani când PSD-ul a transformat toate comunele mai mari în oraşe).
Dintotdeauna mi-am imaginat că multe lucruri din viaţa mea ar fi decurs altfel dacă aş fi locuit pe aceeaşi stradă, la acelaşi număr dar în altă localitate. Nu pentru că n-am fost fericită acolo ci doar aşa, ca un fel de exerciţiu de imaginaţie.
Prin liceu, obişnuiam să caut în alte oraşe şi comune pe unde ajungeam ori cu tabăra, ori cu ai mei, ori pur şi simplu, strada Mihai Eminescu, numărul 3 ca să văd cum ar fi arătat casa din care aş fi plecat sau la care m-aş fi întors de la şcoală, unde mama ar fi aşteptat să mă cicălească pentru că iar nu mi-am pus fular sau iar e fusta prea scurtă sau pantalonii prea rupţi, unde tata ar fi rezolvat toate problemele de matematică ale lumii, în faţa căreia frate-meu ar fi parcat prima lui maşină, un Olcit vişiniu.
Unele case erau jalnice, altele impunătoare, în unele locuri erau chiar blocuri, în altele existau doar nişte instituţii, mă rog, nu-mi era chiar mereu uşor să-mi imaginez ritualul zilnic al casei mele dar în acelaşi timp era mereu ceva nou, era o surpriză şi dacă aveam aparatul foto cu mine mă pozam în faţa casei, aşa, ca amintire dintr-o altă viaţă.
Când m-am mutat în Bucureşti, cu aproape 5 ani în urmă, am căutat iar adresa, am găsit un bloc şi mi-am imaginat din nou că am locuit acolo. Era pe undeva pe lângă Piaţa Romană, o zonă frumoasă şi liniştită, plină de castani şi cred că mi-ar fi plăcut să locuiesc acolo chiar şi cu chirie.
Dar n-a fost să fie şi în următorii trei ani am plătit chiria pe strada Candiano Popescu, lângă Parcul Carol. O zonă din nou, extrem de frumoasă. Era o stradă nouă pe care nu ştiam să-mi imaginez cum ar fi să locuiesc aşa că am căutat pe google pove
