Vis de iarna in Brasov
Nu mai stiu exact de cat timp urcam, dar seara incepuse sa se lase peste oras ca o draperie albastra, intai transparenta si involburata, apoi, odata cu uruitul telecabinei ce ma ducea spre inaltimile Tampei, tot mai cenusie si incremenita. Era frig si, pe masura ce urcam, temperatura ne sfida, coborand nepermis de mult sub zero grade, incat pana si meteorologii se gandisera sa anunte in acea zi cod portocaliu. Dar portocalii, in Brasovul vazut de deasupra, erau doar felinarele din cetate, doar lumina lor care curgea serpuitoare si grea, ca o miere, de-a lungul strazilor. Si care sporea, cu fiecare fereastra colorata, pana cand orasul intreg, strajuit de ziduri si bastioane, se aprindea intr-o feerie de basm.
Jos, acoperisurile cu tigle suflau rotocoale de fum siniliu. Trecatorii erau doar niste puncte mici, rostogolindu-se intr-un joc cu pioni, panourile publicitare luminau palid, iar tavernele incepeau sa pulseze de muzica si de aburii vinului fiert.
Nu stiu daca de vina erau ferestrele inghetate ale telecabinei, zapada de pe acoperisuri, ce capatase reflexiile cernelii sau, pur si simplu, pacla albastrie care se lasase peste oras, dar de acolo, din inaltimile muntelui, Brasovul parea o poveste de Andersen. Si nu mai stiu nici cat era ceasul exact, dar stiu ca era ora aceea tainica si albastra, cand se intampla minuni si basmele incep sa prinda viata.
***
Urmele revolutiei Apoi, vantul a lipit flori de gheata pe ferestrele cabinei, ne strangeam unii intr-altii de frig, scoteam aburi pe gura ca niste locomotive vechi si tropaiam din picioare ca sa nu simtim cele minus 28 de grade. Eram deja pe drumul de intoarcere si gerul se cuibarise in oase, se furisase pe sub maneci si pe langa guler. Nu-mi mai simteam degetele in manusi, nasul isi pierduse mirosul si oasele ma dureau de parca s-ar fi putut sfara
