Mă sună azi Dan C. Mihăilescu. „Bre, să-ţi dau o veste!” Hait, îmi zic, s-a mai întîmplat o chestie nasoală. Dar cum convorbirile mele telefonice cu el sînt îndeobşte optimiste, parcă speram la altceva. Aşa că nu l-am întrebat dacă e de bine sau de rău.
Care era vestea. Îl opreşte pe stradă un domn, cam de 50 de ani – Domnule Mihăilescu, dvs. trebuie să ştiţi, caut un autor, a scris o carte „Maestrul de lumini”, e publicată mai demult, nu ştiţi cum aş putea face rost de ea?
Omul dăduse cartea cu împrumut cuiva de la care n-o mai primise înapoi şi voia s-o recitească, fiindcă i se părea „de actualitate”. Dan C. i-a dat coordonatele mele, nu şi numărul de telefon, şi m-a prevenit, ca în caz de ceva – vreun mesaj la Caţavencu sau vreo scrisoare, să ştiu despre ce e vorba.
Dacă domnul care l-a întrebat pe Dan C. citeşte Academia Caţavencu on line sau Vox Publica mă tem că îi voi da o veste proastă. Nici eu nu mai vreun exemplar disponibil din „Maestrul de lumini”, cartea mea de debut. Dar apropo de să-ţi dau o veste, în lumea literară de la noi, de obicei, vestea e „Vezi că a scris cutare nasol despre tine”, cu intenţia de a te zgîndări. Probabil că din cauză că nu am încercat niciodată să-l zgîndăresc astfel pe DCM, nici el nu mi-a dat vestea proastă că am un cititor care vrea să dea de o carte de-a mea, dar nu ţine minte numele cui a scris-o, ci vestea bună că un cititor vrea să facă din nou rost de ea, cu ajutorul lui, chiar dacă îi scapă numele autorului.
Mă sună azi Dan C. Mihăilescu. „Bre, să-ţi dau o veste!” Hait, îmi zic, s-a mai întîmplat o chestie nasoală. Dar cum convorbirile mele telefonice cu el sînt îndeobşte optimiste, parcă speram la altceva. Aşa că nu l-am întrebat dacă e de bine sau de rău.
Care era vestea. Îl opreşte pe stradă un domn, cam de 50 de ani – Domnule Mihăilescu, dvs. trebuie să ştiţi, caut un autor, a scris o c
