S-a observat în ultimul timp în arhitectură o tendinţă de restauraţie a materialelor naturale. Asta, după aproape un secol de glorie intens trâmbiţată a diverselor materiale sintetice. Ofensiva lor grăbită fusese desigur stimulată de remarcabila explozie a revoluţiei tehnico-ştiinţifice din ultimele două veacuri.

S-au inserat în îmbrăcăminte, în construcţii, în alimentaţie, în transporturi, în servicii, până la a cotropi în final întru totul viaţa omului modern. S-au experimentat reţete, tehnologii şi materiale noi, dar efectul interpunerii lor între om şi natură abia mai târziu rămânea să fie evaluat. În unele cazuri, avantajele şi calităţile evidente ale materialelor cu grad înalt de prelucrare prin foc - oţelul, sticla, aluminiul - le-au făcut de neînlocuit în construcţiile care se doresc rezistente, monumentale şi luminoase.

Numai că excesul şi tendinţa de a abuza de aceste materiale au condus ca întotdeauna la monstruozităţi. Omul a fost obligat să suporte un stresant şi apăsător sentiment de înstrăinare, de desprindere din ritmurile naturalului, de cele mai multe ori fără să conştientizeze. În ansamblu, spre deosebire de materialele naturale, materialele sintetice sunt produsele unui nivel de cunoaştere mult mai limitat decât ceea ce natura oferă.

În ultimul timp, omul, ca beneficiar al produsului modern prin specialişti, a fost obligat să recunoască neajunsurile materialelor de sinteză. În competiţia cu cele naturale, cele create de noi obstrucţionează armonizarea cu natura mamă, cu nevoile esenţiale ale vieţii.

MATERII PRIME NATURALE

Căldura lemnului, rezistenţa plină de respiraţie a pietrei naturale sau confortul energetic, tactil şi vizual al împletiturilor din vegetale nu pot fi în nici un fel substituite. Tendinţa este clară. Indiferent de stil, lemnul natural dictează. Designerii concep simplist, p