Fosta sportivă priveşte în urmă, la anii când aşeza România pe podium la campionatele internaţionale de gimnastică. Astăzi priveşte cu satisfacţie spre trecut şi spune că e un sportiv împlinit.

A făcut parte din lotul de gimnastică al României timp de nouă ani de zile. Şi a fructificat fiecare minut. A adus acasă 17 medalii olimpice, europene şi mondiale şi este a doua sportivă româncă inclusă în International Hall of Fame, după Nadia Comăneci.

În 1994 aducea prima medalie de aur cu echipa, alături de alte nume mari, Lavinia Miloşevici şi Gina Gogean, iar în 1995 primea întâia medalie de aur individuală, la sărituri. Retrasă din activitatea competiţională din anul 2000, după Jocurile Olimpice de la Sydney, Amânar trăieşte acum la Timişoara, alături de soţul şi băieţelul ei. De gimnastică nu reuşeşte nicicum să se despartă.

Ne puteţi povesti unul dintre cele mai tensionate momente de care vă amintiţi de la o competiţie?

Momente tensionate au fost mai multe. La fiecare concurs sunt astfel de stări, emoţii, dar cele mai tensionate au fost cele de la Jocurile Olimpice de la Sydney, poate şi pentru faptul că ştiam că este ultima mare competiţie la care participam şi nu îmi doream să ies pe uşa din spate din sportul care mi-a dat atâta satisfacţie. Atunci când ştii că ai şanse să fii cel mai bun, lupta se dă cu tine însuţi, totul este doar

să-ţi faci exerciţiul aşa cum te-ai antrenat. Mai ales că pentru mine era a doua Olimpiadă, aveam de apărat un anumit nivel impus de mine la Atlanta.

Ce a însemnat momentul Sydney 2000 pentru tine?

Sydney-ul a fost cel mai mare concurs şi cred că aurul de la echipe spune foarte multe. A fost un podium întreg colorat în tricolorul nostru.

Când ai simţit prima dată că eforturile de la antrenamente încep să dea roade?

Campionatele Europene de Juniori, Arezzo 1992, au reprezentat o primă c