“it’s music, and i like it!” – Miles Davis
Nu pot să scriu despre Miles Davis decât confesiv, visceral, din postura nocturnă a insomniacului care-şi cultivă, cu narcisim moderat, sper, biografia.
Recunosc, sunt un senzorial: cubismului raţional şi geometric îi prefer linia fluidă, voluta, la fel cum epopeea cerebrală a lui Valery se aşază mai jos decât febrilul plonjon al lui Rimbaud în vidul Necunoscutului. Cât despre poveste, frumuseţea ei stă în urma, în parfumul pe care-l lasă după ce memoria şterge conturul personajelor şi al eroismului sau laşităţii lor – lucrul ăsta nu e un capriciu de estet, nici stilistică goală, ci urmarea unei memorii precare.
Aşadar, în locul poveştii…o fotografie. Fotografii marilor muzicieni, urmând imperative comerciale, stăruie în stereotipul cadrelor tip muzician + profil + instrument + clar-obscur + palmă dreaptă, stângă susţinând tâmplă dreaptă, stângă. Sau genul ”pe nepregătite dar pregătite îndelung” - muzician transpirat, aplecat asupra instrumentului său, sugerând simbioza totală (sigur, nimeni nu neagă că ea există) – imagine pregătită, evident, cu minuţiozitate, într-un studio.
Miles Davis nu a scapat nici el de graba tipografilor de a vinde calendare şi postere. Există, totuşi, o fotografie în care ochiul fotografului este tandru, cald, uman, lipsit cu totul de răceală profesională şi de indiferenţă suverană: Miles e aşezat pe un scaun simplu, cu spătar alb sau crem (imaginea e alb-negru iar tonurile intermediare pot înşela foarte uşor) îmbrăcat lejer – mânecile suflecate ale cămăşii, pantalonii călcaţi neglijent – greutatea corpului lăsată în braţul drept. În mâna stângă, aşezată liniştit pe genunchi, o ţigară aprinsă. Chipul e luminat de un zâmbet larg, copilăresc, pe care ridurile din fotografiile mai târzii s-au străduit în zadar să-l sluţească. Nimic din artistul rece, superior, însingura