Undeva, la marginea Bucurestiului, exista un loc de ingrijire si mangaiere pentru bolnavii de cancer, carora drumurile vietii li se inchid. Patronat de un om cu inima aprinsa de bunatate, dr. Pavel Chirila, si de un duhovnic care stie sa imblanzeasca moartea, parintele Zosima, la Centrul "Sf. Irina" iubirea ia chipul lui Dumnezeu

Privesti in jur stingher si iti vine sa mergi doar in varful picioarelor. E limpede ca esti un intrus, ca deranjezi. In asezamantul medical "Sf. Irina", pe holuri sau in saloane, nimeni nu scoate o vorba, cufundand micul spital de la marginea Bucurestiului intr-o liniste grea si prelunga, ca noptile geroase ale unei ierni ce pare sa nu se mai sfarseasca.

La "Sf. Irina", unde se ingrijesc bolnavii de cancer in stare terminala, durerea e la ea acasa - vie si palpabila. Cu putin curaj, poti pune mana pe ea. In intensitatea ei acuta, durerea are adancime, culoare si contur. E aspra si are muchii ascutite. Dincolo de ea, ca o binemeritata rasplata, se intampla ca pe unii bolnavi sa-i astepte la capat lumina si impacarea sufleteasca, cu tot ce se cuvine a fi implinit pentru marea pregatire a intalnirii cu Dumnezeu.

La "Sf. Irina", afli multe despre durere, singuratate, mangaiere si speranta. Afli, mai ales, despre credinta in Dumnezeu. La "Sf. Irina", nimeni nu-si povesteste viata cu cele bune sau rele ale ei, ci asculta. In vecinatatea insistenta a mortii, aici se preda cea mai tacuta si cutremuratoare lectie de viata. Poate, ultima.

Pe patul mortii, incepi sa-ti inveti viata

De cum pasesti in asezamantul medical "Sf. Irina", simti o emotie aparte, ca atunci cand te-ai afla intr-un paraclis sau o pestera de pustnic. Ceva special, dincolo de vointa ta, te impiedica sa inaintezi dezinvolt, sa vorbesti altcumva decat in soapta sau sa pui intrebari nelalocul lor. In spitalul celor fara mari sanse de vindeca