Conform statisticilor, suntem un popor aflat în duşmănie cu săpunul şi cu sora lui, pasta de dinţi. De vină sunt poate şi reclamele (să nu-mi spuneţi că ele nu ajung la cei în cauză, orice casă din chirpici are acum parabolica prinsă-n balegă). Publicitatea nu ne îndeamnă să ne spălăm, pur şi simplu, dinţii, pentru a-nlătura resturile de mâncare - sursa cariilor şi a durerilor cumplite, aghezmuite cu ţuică -, publicitatea ne îmbie cu canini mai albi, cu un smalţ mai puternic, cu o respiraţie parfumată. Un moft, în viziunea telespectatorului cu halenă, care vede periuţa de dinţi doar pe micul ecran. În advertising, spălatul incisivilor a fost transformat, dintr-o regulă de bază a igienei, într-o sofisticată operaţiune estetică, având drept scop perfecţiunea. Dantura încă înfiptă în maxilar trebuie să fie impecabilă, la fel şi proteza ce clănţăne-n pahar. Pentru asta a fost inventată doamna Corega, un capsator uman ce crănţăne mere, nuci, pâine cu coajă crocantă (între pauzele publicitare, compostează bilete în RATB). Lipici pentru dinţi. Pentru plăci, gresie şi faianţă, pentru molarii căzuţi în chiuvetă.
Nici o reclamă, nici măcar cea cu căpăţâna care mănâncă pufuleţi, n-a reuşit să-mi arunce ficatul în flic-flac, precum spotul la Paradontox. E povestea unei chiuvete albe, a fundului ei prevăzut cu sifon de scurgere pe lângă care zilnic cineva flegmează puternic. Sputa e la fel de mare ca rozeta sifonului şi se lipeşte cu zgomot de ceramică. În prima zi, pe ea e titrat "Îţi sângerează". Da, bila. De scârbă, cineva scuipă cu nesimţire pe ecranul televizorului meu... Scuipatul se scurge, gelatinos, spre canalizare. A doua zi, un nou mesaj pe flegmă: "gingiile...". Aduce a înjurătură, "noroc" că vine un nou scuipat, cu dezlegarea: "Când te speli pe dinţi?...". Păi, dacă foloseşti periuţa din reclamă, una cu peri albi, din pl
