Parintele Calistrat de la Manastirea Vladiceni Inca de la început trebuie sa remarcam, din pacate, usurarea cu care folosim de obicei cuvantul "pocainta"; aceasta denota faptul ca nu este înteles cum se cuvine, deci nici aprofundat prin traire asa cum ar trebui, pentru ca de fapt acest cuvant cuprinde în sine cheia întalnirii cu Dumnezeu. Cand auzim spunandu-se despre cineva ca "s-a pocait" sau ca "prin pocainta a dobandit mantuirea", înseamna nici mai mult nici mai putin decat ca a fost iertat de Dumnezeu. Pocainta este acea stare de a fi în care omul se regaseste pe sine, redobandindu-si adevarata valoare spirituala sufleteasca. Pilde de pocainta în toata puterea cuvantului regasim presarate peste tot în multimea de "Paterice", precum si în "Vietile Sfintilor", din care putem descoperi faptul ca radacina acestei stari este legata de dialogul tainic dintre sufletul omului si Duhul Lui Dumnezeu ascuns în lacrima si în tacere; tocmai de aceea primul semn al îndreptarii omului îl da curgerea "lacrimilor de pocainta" care usureaza constiinta, linistesc sufletul si spala pacatele. Pentru a putea percepe starea de pacatosenie trebuie înteles cat de adanc îsi înfige pacatul radacinile în sufletul nostru. Pacatul sau "jugul sufletului" (numit astfel pentru ca arunca lanturi grele asupra sufletului pe care îl încatuseaza prin patimi) reprezinta acea cadere la mare adancime care rezulta în distrugere spirituala si despartire de Dumnezeu. Cand ai plecat de la Dumnezeu ai pierdut Duhul Sfant. Iar odata parasit sau lepadat de Dumnezeu devii un om ca si inexistent, nu mai ai cale, sens si rost în viata. In acest sens de altfel regasim în Sfanta Scriptura cuvantul "Ce va da omul în schimb pentru sufletul sau? Ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea întreaga, iar sufletul sau îl va pierde?" (Matei 16.26); altfel spus, chiar daca ai castiga toata lumea, dar sufletul l-ai