Este prima data cand scriu despre un spectacol pe care il regizez inainte de a vedea lumina scenei. Si nu pentru ca am supersitii, ci pentru ca emotiile sunt atat de mari pe ultima suta de metri incat ai senzatia ca nimic din ceea ce incerci sa exprimi, nu e suficient.
“Oscar si Tanti Roz” dupa Eric Emmanuell Schmitt este proiectul cu cele mai multe semne. S-au intamplat atat de multe lucruri de cand am ales sa dramatizez acest text, pana astazi cand il montez si se naste, incat cred cu toata fiinta mea ca este un proiect insemnat.
Primul spectacol pe care l-am vazut in viata mea a fost la Teatrul “L.S. Bulandra”, la sala Icoanei: “Cantec despre mine insumi” interpretat de Florian Pittis, cand aveam 14 ani si cand habar n-aveam ce inseamna de fapt un spectacol. La 16 ani faceam parte din Cenaclul Literar de la Facultatea de Litere condus de acelasi Florian Pittis si la scurt timp am avut onoarea sa-mi semneze prefata la “Dogmatica fericirii” concluzionand astfel: “Citindu-ti cartea, am tras si eu o concluzie: Vrei sa fii fericit? Daca esti pregatit sa suferi, iubeste!, una dintre ideile de baza ale textului lui Schmitt. Pe-atunci nici nu stiam ca teatrul va fi drumul pe care voi merge.
Primul exercitiu scenic pe care l-am facut a fost tot pe scena de la Icoanei, cand eram in primul an de facultate, un experiment de teatru dans dupa “Pescarusul Jonathan Livingstone”. Spectacolul pe care l-am urmarit de la primul spectacol pana la ultima reprezentatie si care a ramas pana in ziua de astazi spectacolul meu favorit, s-a intamplat tot pe scena de la Icoanei “Poveste de iarna” in regia lui Alexandru Darie. O parte din intalnirile mele importante sunt legate de acest spatiu. Si cum cred ca ceea ce ni se intampla, trebuie sa ni se intample, “Oscar si Tanti Roz” nu putea sa prinda viata decat pe aceasta scena, in acest cadru. Dintr-un an
