Un prieten din străinătate mi-a trimis un DVD editat de o societate cinegetică privată. Un DVD menit să facă reclamă vânătorii în ţarcurile câtorva provincii hispanice. Despre vânătoarea din acele filme voi scrie altcândva. Asta nu fiindcă panica din ochii sălbăticiunilor masacrate - cerbi, mistreţi, mufloni şi vulpi nu ar merita, spre luare aminte, nenumărate pagini, ci fiindcă, mai mult decât chipurile patrupedelor, din acele imagini mi-au vorbit chipurile oamenilor.
Filmele cu pricina ilustrau opulente partide cinegetice cu mult sânge - şi cu foarte mult "sânge albastru", european. Şi, dacă atunci când le-am văzut nu m-am grabit să scriu, a fost fiindcă tocmai detaliile acelor tablouri mortale, cu învingători cunoscuţi dinainte, îmi paralizaseră dorinţa "dezvăluirii" critice. Reţinerea mea avusese o logică elementară: demersul jurnalistic ar fi fost inutil, fiindcă în viaţa acelui soi de oameni prostia nu era un accident. Ea era viaţa însăşi, în întregul ei, în stilul ei. Iar stilul este omul. Omul, nu numai la vânătoare. Mai ales nu la vânătoare. Mă convinsesem - graţie acelor personaje echipate şi înarmate - despre falsul proverbului cu piatra aruncată de un prost şi cu cei zece deştepţi ineficienţi. Adevărul era exact pe dos: zeci, sute, mii de proşti aruncă "pietrele" şi un deştept, doi, câţiva... nu le pot scoate. E drept că proştii cu pricina, uneori aruncă gloanţe sau echivalentele lor, mult mai mortale.
Vizionând filmele, adevărata faţă a vânătorii îmi păruse hidoasă. Mă înşelasem: hidoasă nu era faţa vânătorii, ci feţele. Şi nu cele care se vedeau lipite de lunete şi de ţevile carabinelor, ci cele de "dincolo". Dincolo de obrazurile fine, de mustăţile de muschetar, de maşinile 4x4. Feţele de dincolo de "hotare". Privite separat, ele mi-ar fi părut diferite. Adunate laolaltă - într-un tablou cinegetic "tradiţional" - ele se asemă
