Din scrierile antice aflăm că atleţii, înaintea marilor competiţii, obişnuiau să mănânce bucate simple: fructe uscate sau proaspete - smochinele, naramzele şi rodiile se aflau la loc de cinste atunci, ca şi strugurii - măsline, apoi brânză dulce (nu şi brânză sărată, care ar fi provocat sete şi i-ar fi incomodat pe competitori), lapte, pâine şi miere, nuci şi stafide. În 1896, când aveau să se reia Jocurile Olimpice, nimic nu se schimbase.
Primul mare campion olimpic modern, Spiridon Louis, se spune că ar fi mâncat, înainte de plecarea în cursă, struguri, măsline, o plăcintă cu spanac şi a băut o cană cu vin slab şi dulce. În timpul maratonului, ar mai fi mâncat din mers struguri şi stafide, care i-au dat energie, a băut apă şi a refuzat categoric cănile cu retzina oferite de spectatori, de teama de a nu se ameţi şi a nu mai reuşi să termine cursa.
La sfârşitul secolului al XIX-lea nu exista o preocupare explicită pentru o alimentaţie specifică sportivilor de performanţă. Sportivii nu participau la prânzuri pantagruelice, însă nici nu aveau reţineri în ceea ce priveşte meniul, fiecare alegând ceea ce considera că îl avantajează. Totuşi, în perioada respectivă, se ştie că tavernele unde mâncau aceştia au vândut în special preparate din legume şi peşte, dar şi mâncăruri din carne fiartă, în special de pui, iar cele mai cerute mâncăruri au fost măslinele greceşti şi prăjiturile numite "Atheniesi", un foitaj tipic grecesc, umplut cu fructe de pădure.
Primul sat olimpic, cu spaţiu dedicat pentru alimentaţie, a fost organizat chiar la următoarele Jocuri Olimpice, cele de la Paris, din 1900, în apropierea Stadionului Colombe. Atunci - ne povesteşte jurnalistul sportiv Emanuel Fântâneanu, căruia îi datorăm o interesantă frescă a gastronomiei olimpice, de-a lungul unui secol şi mai bine - povesteşte că fiecare sport olimpic a avut pro
