Din seria “există viaţă după muncă?”, zic întâi da, o uşchesc de la birou, şi mai zic că există prietenie în blogosferă. Acest univers paralel cu vieţile noastre reale, care ne mănâncă degetele să scormonim în casa omului, să-i urmărim viaţa privată şi să ne dorim să devenim exact ca el. Ca bloggerul familist care îşi expune trăirile casnice, şi odată cu ele, pasiunile şi raţiunea sa virtuală.

Din 2007 de când am blog personal în care imi povestesc micile drame transformate blogosferic în dramolete, am ajuns să-i cunosc pe mulţi pe care îi citeam ori “urmăream”. Cred şi acum, după 3 ani de bloggăreală, că multe au fost întâlniri de destin, cu oameni pe care îi preţuiesc, şi care mi-au devenit prieteni pe care mă pot baza de acum încolo. Cum-necum, am nimerit într-o comunitate de mămici foarte faine, care mă învaţă că viaţa de familie poate fi relaxantă şi relaxată, că poţi să-ti creşti copiii şi la târguri, cafenele şi terase, nu numai la petreceri de copii la McDonalds, că o mămica de 30 de ani e la fel de cool precum o tânără celibatară de 27, şi mult mai organizată decât ea.

Mi-e drag să-mi petrec timpul cu nişte femei mişto, pe care odată le-am admirat şi cărora le-am savurat poveştile de viaţă. Am stat cu sufletul la gură pe blog aşteptând naşterea unui puiuţ care acum are aproape 2 ani şi cu care mi-e drag să mă joc; am urmărit primii 2 ani de viaţă al unui băieţel care acum, la aproape 3, ne vorbeşte în engleză şi pe care îl considerăm ca făcând parte din gaşca noastră de prieteni mari; am descoperit că mămicile din blogosferă sunt mult mai faine în realitate, şi că îmi sunt model de feminitate şi eleganţă.

Prieteniile din blogosferă durează şi sunt reale. Mai reale decăt nişte comentarii lăsate sporadic pe blog.

Iar exemplul cel mai puternic din viata mea de blogosferă este că destinul mi-a intrat în casă prin fereastra de chat a blo