La 11 ore de mers cu maşina de la Muscat, capitala statului Oman din Peninsula Arabă, după ce străbaţi cu greu un platou acoperit cu nisip şi ajungi într-o bizară zonă muntoasă, care pare scoasă dintr-un alt tablou, găseşti, după atât amar de drum, "pâlcuri" de arbori Boswellia sacra, ale căror ramificări ciudate amintesc de bonsaii japonezi. Acolo, în regiunea din sudul Omanului, care poartă numele Dhofar, cel mai verde colţ de natură din întreaga peninsulă, se află o adevărată "mină de tămâie" a lumii. Dhofar se bucură de o climă temperată, potrivită pentru arborii Boswellia sacra, din care locuitorii acestor meleaguri extrag o substanţă lipicioasă, vâscoasă, cunoscută sub denumirea de "tămâie" încă de acum şapte milenii.
"Cu o lovitură uşoară de cuţit, Mohammed al-Shahri taie o bucăţică de scoarţă din trunchiul copacului. Picuri mici şi albicioase apar dintr-o dată pe scoarţă şi se scurg încet, încet. "Nu se adună primele picături. Ele sunt impurităţi", povesteşte corespondentul BBC în Oman. "Abia după două-trei săptămâni, fermierii se întorc la acest copac pentru a doua şi a treia incizie. Abia atunci când picăturile devin aurii, verzui, maronii sau chiar negre, ele se strâng".
Un bărbat cu barbă albă, cu turban pe cap şi acoperit până în picioare cu o haină de culoare cafenie, îşi face simţită prezenţa lângă arborele sacru. Bătrânul este gardianul copacului. Din moşi strămoşi s-a păstrat tradiţia conform căreia Boswellia sacra trebuie protejaţi de câte o familie de-a locului. Fiecare gest al "culegătorilor" de tămâie face parte dintr-un ritual păstrat şi respectat de mii de ani, povesteşte bătrânul Salem Mohammed cu o oarecare părere de rău, căci tot mai puţine familii adună astăzi răşina sacră. Odinioară se trăia bine din comerţul cu tămâie. Ea era transportată pe spatele cămilelor în desagi. "Convoaie" întregi de cămile parcurgeau sut
