M-am dus la „O noapte furtunoasă", de la sala Amfiteatru a Naţionalului, socotind că voi avea la ce să mă distrez.

Nu, nu mă gândeam la textul lui Caragiale, pe care-l ştiu aproape pe de rost, ci la ce ar putea să facă azi regizorii noştri din „O noapte furtunoasă". Dintre toţi dramaturgii români, Caragiale e cel mai mult expus deraierilor regizorale. Conştienţi că piesele sale se dau la Bacalaureat şi, în consecinţă, tot românul care are nevoie de o slujbă trebuie să le ştie, mulţi dintre regizorii noştri se grăbesc să le calce în picioare sub semnul a două manii:

1. Actualizarea forţată.

2. Coborârea spectacolului până la nivel de şuşanea.

Dacă „Scrisoarea pierdută" e cea mai vulnerabilă la actualizare, „O noapte furtunoasă" e cea mai vulnerabilă la comercializare. Desigur, şi în materie de actualizare forţată, „O noapte furtunoasă" oferă un teren generos pentru fel de fel de minunăţii. Jupân Dumitrache poate deveni oricând Irinel Columbeanu, avându-l ca bodyguard pe Nae Ipingescu. Cât despre Veta, n-ar fi nicio problemă să devină Monica Columbeanu, gata să-l plătească pe Rică Venturiano pentru a face să apară în „Vocea Patriotului Naţionale" o ştire despre cum s-a distrat ea la Iunion. Când vine însă vorba de şuşanea, „O noapte furtunoasă" poate fi o mină de aur pentru regizorii dispuşi să facă concesii publicului postdecembrist, format la şcoala bucilor transmise în direct între două păruieli.

Caragiale e unul dintre cei mai pudici scriitori români. De aceea, deşi „O noapte furtunoasă" abordează un ménage à trois, în niciun moment textul nu coboară sub nivelul bunei cuviinţe. Nici în vorbe, nici în gesturi. Până şi în celebra scenă în care Veta şi Chiriac sunt împreună în odaie, în timp ce, de afară, Jupân Dumitrache îi strigă tejghetarului să aibă grijă de onoarea sa de familist, indicaţiile din paranteze se rezumă strict la: „se str