La început, chiar înainte să îi dăm nume sau să ne gândim serios la asta, am avut emoţii. Dragoş mă sunase într-o dimineaţă oarecare: nu vrei să te ocupi de un fel de Vox pentru femei?

Misogină idee, i-am răspuns în următoarea jumătate de secundă. Dar interesantă. Facem. Planeta virtual feminină avea magnet, în ciuda obiecţiilor de natură feministă.

Îndoiala a rămas şi după ce am început pregătirile pentru Pandora’s. Căutam femei, făceam liste, derulam procesul de convingere-seducţie pentru a începe colonizarea planetei. Vânam bărbaţi, cerându-le să scrie despre noi. În spate, bătea întrebarea: de ce să ne băgăm într-o rezervaţie? De ce să nu stăm liniştite pe Voxpublica, alături de bărbaţi?

Idee pe care am aruncat-o şi în jurul meu. Unii gândeau la fel. „Culmea feminismului, să treceţi în ţarc”, a râs Iulian prima dată. În ciuda argumentului, s-a lăsat tradus de idee, ca şi mine, ba chiar a şi scris ceva.

Femeile – autoare, colege, amice (chiar şi cele de care mă temeam) – au dat îndoielile la o parte. „De ce să fie misogin? Avem nevoie de spaţiul nostru”. Era adevărat. Ăsta fusese şi motivul pentru care începusem toată povestea. Cafelele cu prietenele, de exemplu, care pot dura şi 12 ore, cu un fundal continuu de ha ha ha şi pe care, după mulţi ani, soţul le priveşte încă mirat (dar şi cu o nuanţă de fascinaţie), îmi spuneau că e ceva acolo.

Ideea de proprietate, de loc al nostru, dar şi paradoxul intimităţii publice, aveau împreună un gust bun. Nu e o rezervatie, e o planeta cu reguli proprii.

„Este lumea libertatii lor totale, a exhibarii universului lor asa cum doar ele il simt si il traiesc. Sau o semi-exhibare”, scrie despre noi un alt Iulian, pe Voxpublica.

Iar când am început să primesc textele, am mai descoperit ceva şi întrebarea iritantă de la început s-a declarat mulţumită de răspuns şi a adormit.

M-a surprin