TVR Cultural este produsul unei neînţelegeri pe care regizorii de imagine şi operatorii au transformat-o în slogan: amorul artei n-are a face cu comerţul. Prin urmare, produsele acestei instituţii – al cărei scop precis pare limitarea metodică a publicului telespectator – debordează de fantezie şi de inventivitate, şi nu mă refer aici la formatul emisiunilor sau la conţinutul lor, ci la imaginea în care sunt ambalate. Emisiunile cu format “talk-show”, probabil cele mai vizionate, sunt şi cele mai afectate de intenţiile psihedelice, onirice, trăznite ale unor foarte inventivi regizori de imagine.

Am revăzut zilele trecute o splendidă convorbire la care au luat parte un tânăr şi inteligent prozator, o doamnă foarte serioasă şi aşezată în scris, zglobie şi lungă la vorbă “pe sticl㔺i, desigur, frumoasa realizatoare şi moderatoare a emisiunii. Dialogul a fost alert, prozatorul a făcut ce ştie mai bine, adică a povestit câte ceva, doamnele au chicotit simpatic. Invitaţii au fost într-o formă de zile mari, realizatoarea aşijderea, nimeni nu s-a plictisit – exceptându-l pe regizorul de imagine, care s-a străduit, prin fel de fel de giumbuşlucuri, să arate că aici avem de-a face cu Cultură, nu cu trăncănelile de la televiziunile comerciale. Trebuie să recunosc că la un moment dat am pierdut şirul discuţiei celor trei ca să iau contact cu şirul gândurilor regizorului sau operatorului. Totul s-a transformat într-un videoclip: ecranul s-a împărţit în patru, hainele invitaţilor şi-au schimbat într-un timp foarte scurt culoarea (când cenuşii, când violete), pe urmă invitaţii au început să se rotească asemeni cosmonauţilor care plutesc în spaţiu iar marele prozator s-a dat de trei ori peste cap şi s-a făcut mai mic, astfel încât calviţia acestuia s-a suprapus peste cocul doamnei care, la rândul ei s-a suprapus cu zulufii realizatoarei. Pe urmă invitaţii s-au întors la l