Suntem în martie 1969, în plin sezon de sporturi de iarnă. La Lake Placid, Ion Panţuru lua startul în Cupa Mondială de Bob. Echipa naţională a României tocmai terminase cu rezultate slabe Campionatul Mondial de Hochei pe Gheaţă, grupa B. Apropierea primăverii prilejuia reluarea competiţiilor de fotbal. Dar atenţia lumii sportive era concentrată asupra unui alt eveniment. La Stockholm, meciurile Grupei A din mondialul de hochei erau o continuare a „Primăverii de la Praga“.

6 echipe naţionale jucau în sistem tur-retur, la sfârşit contând punctajul şi diferenţa de golaveraj. Şanse la titlu aveau doar Suedia, U.R.S.S. şi Cehoslovacia. Finlanda şi echipele de amatori ale Canadei şi S.U.A. făceau figuraţie.

Campioana? U.R.S.S., desigur. De când sovieticii ieşiseră din izolarea sportivă, după 1950, surprinseseră lumea hocheiului prin stil şi tehnică. Oficial amatori, majoritatea jucătorilor erau militari.

Dar titlul din 1969, obţinut la golaveraj, venise doar după o victorie la limită a Suediei în faţa unei Cehoslovacii pentru care cele două victorii în faţa sovieticilor au contat, vreme de douăzeci de ani, mai mult decât locul întâi. Imaginile dramatice ale locuitorilor din Praga apostrofând tanchiştii sovietici nu se şterseseră din minţile oamenilor. Pe teren neutru, la Stockholm, Cehoslovacia a învins U.R.S.S. cu 2:0 şi 4:3. Publicul suedez fusese în permanenţă de partea învingătorilor.

Câteva mii de suporteri cehoslovaci se numărau printre spectatori. Pe pancarte improvizate se putea citi cripticul „2:0 4:3“. Acasă, în Cehoslovacia, oamenii au ieşit pe străzi, scandând împotriva forţelor de ocupaţie. În aprilie, conducerea de partid şi de stat a Cehoslovaciei a fost înlocuită.

Partida de hochei, văzută de la Bucureşti

Presa de la Bucureşti, chiar atent controlată de cenzură, a surprins momentele dramatice ale unei revanşe