Florence Aubenas – o ştiţi din celebra răpire a jurnaliştilor – a făcut o chestie uluitor de simplă. S-a dus într-o zonă dificilă din Franţa (Caen), s-a prezentat ca muncitor necalificat, “doamna Aubenas”, femeie, 48 de ani, şi a încercat să supravieţuiască. Timp de şase luni. A ieşit o carte nouă despre care scrie Le Monde, un experiment reuşit, se pare.
Nu i-a ieşit supravieţuirea. Şi nu vă repeziţi să spuneţi că e normal dacă n-ai calificări şi ai vreo 50 de ani. Nu e normal să nu poţi trăi, poate e normal să cîştigi mai puţin. În calitate de şomeră care a ciupit ici colo cîte o oră de muncă nu i-a ieşit cît să-şi achite chiria (vreo 300 de euro) şi să trăiască. A folosit banii cîştigaţi, ca scriitoare, dintr-o altă carte.
Luptându-se cu teama de a nu fi descoperită, cu teama de ridicol (cea de a face pe curajoasa printre cei săraci”), dar mai ales libertatea de a nu fi constrânsă de timpul care trece, “această materie atât de preţiosă pentru un jurnalist“. Perioada de şomaj, de aşteptare şi iar de aşteptare, călătoriile interminabile (şi neplătite) spre locuri unde mergi să lucrezi o oră, de acel timp nu avea nici cea mai mică idee înainte de a fi intrat în acea experienţă. Ea, Florence Aubenas, nu a reuşit să pună capăt contratului de inchiriere al unei camere la Caen. Iar în cei câţiva metri pătraţi închiriaţi cu 348 de euro pe lună, şi-a scris cea mai mare parte a cărţii sale “Cheiul Ouistreham” [Le quai de Ouistreham], Editura l’Olivier. Mergând acolo, a decis să folosească banii pe care i-a obţinut din cartea asupra procesului Outreau : Confuzia (La Meprise), Ed. Seuil, 2005. “Am păstrat aceşti bani, erau sacri : mi-am zis că doar nu o să cumpăr o maşină cu banii Outreau” ! Şi i-au prins bine : niciodată, în cele şase luni de muncă nu a reuşit să câştige atât cât să poată trai. Nici măcar foarte modest. (presseurop)
Ce se întîmplă dacă c
