Jocurile Olimpice de iarnă s-au încheiat astănoapte, la capătul a două săptămâni de glorie şi obscuritate demne de pana regretatului poet-rugbist Tudor George-Ahoe, boemul care punea Olimpiadele în versuri.

Finala competiţiei masculine de hochei, disputată de SUA şi Canada după închiderea acestei ediţii, n-a stricat tabloul unor întreceri consemnând supremaţia nord-americană în sporturile de iarnă, fie că e vorba despre numărul total de medalii, fie despre ierarhia care socoteşte aurul.

O retrospectivă vizând Vancouver 2010 n-ar trebui să omită momente olimpice ca preambulul sumbru ce avea să coboarele drapelele în bernă, după dispariţia eroului acestei ediţii, săniorul georgian Nodar Kumaritaşvili, cel care n-a apucat să se întreacă nici cu el însuşi; emoţionanta evoluţie a patinatoarei canadience Joannie Rochette la Gala laureaţilor, când a patinat pe melodia „Zborul unui înger” interpretată de Celine Dion, în memoria celei care i-a dat viaţă sportivei; suspendarea arbitrului Jim Hewish, ca o recunoaştere a greşelilor făcute de jurii la concursul masculin de patinaj artistic ori la cel de ştafetă feminină pe pistă scurtă de la patinaj viteză; şăgălnicia hocheistelor canadiene, care au confundat arena sportivă cu o petrecere adolescentină unde se aprind trabucuri şi se deschid doze de bere.

Desigur, să nu-i uităm pe ai noştri, de la cea mai bună performanţă din 1994 încoace, un loc 10, pentru biatlonistele ştafetei feminine de 4x6 km, până la coborâtorii de la schi alpin, fondistul sau biatlonista care n-au încheiat cursa.

Fiindcă au trăit visul unor nopţi de iarnă după atâţia ani de muncă anonimă şi sunt sportivi pe care acasă nu-i recunoaşte nimeni la mall, merită omagiaţi. Ei sunt învingătorii întrecerii „citius, altius, fortius” (mai iute, mai sus, mai tare), care la Olimpiade înseam nă în primul rând o competiţ