„Cum mănâncă femeile?”…hai, Alexandra… Mi-ar fi fost mai simplu să scriu despre „cum SE mănâncă femeile”. De către alţii sau ele între dânsele. Sau despre „cum NU mănâncă femeile”, ori despre „cum MĂ mănâncă femeile”. E ca şi cum m-ai fi pus să scriu despre „procesul de hrănire prin orificiul bucoanal la amoebă”. Şi asta mi se întâmplă tocmai mie, care chiar cred că femeile sunt oameni.

Am întâlnit femei care mănâncă aşa cum fac dragoste. Cu voluptate, cu dinţi şi buze, cu ochi, urechi şi degete vinovate. Mănâncă pasional, respirând uneori gemete uşoare, cu mici scâncete de plăcere şi cu pleoape ce duc gândurile departe, în abisuri de furibunde porniri erotice.

Am întâlnit şi femei care nu mănâncă, ci se hrănesc. Vulgar, impersonal, cu gândurile la documentul neterminat de pe desktop. Se hrănesc exact aşa cum fac sex din obligaţie pentru că, aia e, uneori trebuie să stea pe spate şi să accepte supliciul. Se hrănesc doar ca să nu pice din picioare sau, dimpotrivă, pentru că mâncatul e un obicei atât de frecvent pentru ele, încât nu mai prezintă nimic special. Se hrănesc exact aşa cum fac sex femeile plătite.

Ţin minte că, prin vara lui 1992, la Costineşti, am avut prima (şi probabil ultima) erecţie provocată de imaginea unei femei mâncând o îngheţată. A făcut-o înadins. A făcut absolut tot ceea ce arhetipurile fanteziste adolescentine ştiau că trebuie să întreprindă o femeie într-un asemenea demers. Un întreg film sexy bronzat strălucitor, dar lipsit de comentariile şi onomatopeele obişnuite într-o seară „de video”.

Am tot pulsat mărunt, pe loc, admirând cu gâfâieli înăbuşite opturile, pleoscăielile, penetrările, umezelile lipicioase, muşcăturile şăgalnice şi porcăiala lăptoasă de la gura individei care ştia precis ce am şi în minte, şi în pantalonii scurţi. Încercam să-i trimit o privire feroce, ştiam că n-am coşuri şi puteam să jur că apreci