Mai nou, Bucureştiul s-a ales cu un nou soi de navetist. Are Q7, a fost samsar imobiliar la vremea lui şi şi-a tras casă unde altundeva decât în nordul Bucureştiului. Face zilnic drumul în Capitală. Îl vezi în coloana de maşini care intră dinspre DN 1. Cumpără aceleaşi ziare de cancan de pe marginea drumului şi îşi bea cafeaua în timp ce atârnă cu orele la intrarea în Bucureşti.
Este nemulţumit că statul nu îl respectă. Drumurile sunt proaste şi trebuie să stea ore-n şir bară la bară cu vecinul de comună. Ăla mai sărăcuţ, ce îi este vecin de comună, dar şi de traseu vine cu maxi-taxi. El, în schimb, are condiţii de sufragerie în maşina cât o navă spaţială. Poartă de obicei ochelari supradimensionaţi. Priveşte de sus pe oricare partener de trafic, dar nu găseşte umilitor să ia ziare de doi lei de la semafor. În drumul lung spre cafenelele din Dorobanţi, mai citeşte o bârfă, mai vede o fată goală, doritoare de faimă.
Monitorul ataşat de bord nu prea îşi găseşte utilitatea. Stăpânul este iubitor de presă dâmboviţeană, nu de ştiri televizate. De obicei, pleacă cu maşina din curtea-i proprie. Când plouă însă şi se inundă rezidenţialul, apelează la ATV. A cumpărat două. Şi soţia are nevoie de forţe proaspete ca să ajungă din drumul asfaltat, pe poteca de ţară, la vila de lux. ATV-ul îl parchează, după caz, ori la marginea drumului civilizat, ori în faţa casei. Depinde de turele pe care a fost nevoit să le facă. Noroaiele îl scot din minţi, dar zona rezidenţială are ştaif de clasă socială. Or, cu jeep-ul murdar nu poate veni în oraş. Aşa a devenit ATV-ul pentru el o a doua soluţie de transport. Vecinii cu venituri medii, ăia de plătesc taxe la stat, bat drumul între casă şi asfalt cu cizmele de cauciuc. Noroaiele le înving împreună, la fel cum înving şi nervii drumului spre Bucureşti.
La doi paşi de maşina nav
