Am citit o declaratie halucinanta a doamnei Maria Grappini, sefa patronatelor din industria usoara. Se pare ca producatorii romani de snur de martisor sunt pe duca. Au mai ramas doar 4 fabricanti locali, si aia de-abia tinandu-se in viata. Cauza, potrivit doamnei Grappini, sunt importurile si nepasarea statului roman care asista impasibil cum o traditie multimilenara a despicatului firului de borangic in 4 si al re-innodarii lui pe culori se stinge incet.
Undeva, in subtext, era ideea ca statul ar trebui sa intervina, sa faca ceva, ca sa nu moara productia de snur bicolor. Ce naiba, doar nu o sa le dam si martisoarele strainilor! Citesc multe prostii in presa romaneasca, dar parca ceva asa de idiot nu am mai citit de mult.
Industria usoara din Romania si-a facut un obicei de a se plange, violent si nesimtit, prin glasul strident al Mariei Grappini, despre soarta cruda la care o condamna statul roman, lipsit de viziune sau de strategie industriala. De fiecare data, la fiecare aparitie sau declaratie, doamna Grappini subliniaza cum statul nu face nimic ca sa salveze o industrie care aduce Romaniei o buna parte din exporturi si care sustine un numar important de locuri de munca.
Niciodata, dar absolut niciodata, nu am auzit ce ar trebui sa faca statul exact si, mai ales, nu am inteles de ce ar trebui sa faca statul asta, care ar fi logica sociala prin care 22 milioane de cetateni trebuie sa contribuie la bunastarea catorva sute de mii.
Industria usoara romaneasca s-a creat pe seama fenomenului de “outsourcing” prin care manufactura, chiar si cea mult mai sofisticata decat coaserea camasilor, a fost sub-contractata in teritorii cu forta de munca ieftina. Romania a beneficiat de pe seama acestui fenomen, mai ales datorita proximitatii geografice de marile piete europene si a apartenentei la Uniune. Nu am auzit pe nimeni din in
