Dupa lungi zile gri, s-au inseninat si zilele-mi launtrice… Privesc in acelasi timp si cerul senin de afara, care culmea a facut pact cu cel dinlauntru. E doar unu a lui martie in al douamiizecilea an!
Lasand la o parte dulcegariile superficiale de la dineu sau cele de la micul dejun servit in camera (cu tot cu masa de la restaurant, sampania si alte asemenea umpluturi decorationistice) m-am simtit ca o Alice fara alice intr-o camera a micilor minuni. Nu stiu daca albul tampeste sau purifica, dar cert e ca l-am adoptat rapid in tinuta de cu dis- Si chiar de nu mai sunt o fetiscana careia sa-i stea bine intr-un imaculat, am avut totusi parte de virginitati neuronale. Ma opresc in momentul care m-a facut sa realizez ca eram inca intr-o stare de reverie post-ABCDaristica si astfel sa reactionez ca atare.
Ei bine mi s-a comunicat cat se poate de limpezit un prim ‘te’ urmat de efemerul ‘iubesc’… La inceput de secunda am tresarit… ce-i cu ecoul asta venit parca de la distanta unui tunel inundat in trecut ce se contureaza in azi-ul apropiatului? Apoi, pe la mijlocul secundei mi s-a parut ca timbrul te iubesc-ului asta mi-e prea familiar si in acelasi timp strain. Atunci mi-am zis ca poate e timpul sa pipai vocea.
Ridic privirea si nu apuc sa clipesc ca-mi si iese in cale ceasul de pe noptiera cu bratele larg deschise la doua si douazeci, soptind cu subinteles ca nu, nu urmaream piesa pusa in scena chiar in acele momente undeva la laptaria unuia, Enache, care mulgea Te Iubesc-ul cuplului, cu tot cu ? si ! Bine, imi spun, sunt prinsa intre brate si n-am scaparea unui raspuns. Nu, nu ii pot raspunde cu aceeasi moneda transfigurata la foc incins. Indrug doar atat: ‘si ai asteptat momentul asta perfect pentru a mi-o spune?’ Raspunde natural, asa cum a si inceput (totul) de altfel. Fara asteptari. Asa ca nu-mi mai ramane decat sa ma afund in albul asta ferice,
