Reveneam de la Craiova după ce străbătusem comuna Buzescu, cu palatele ei din BCA, foişoarele din tinichea, ferestrele etanşe prinse-n cheder de autobuz şi cu numele vrednicilor proprietari inscripţionate cu litere de aurolac pe faţade.
Ajung, în cele din urmă, în zona preorăşenească a Şoselei Alexandriei - rod bolnav al împreunării dintre Bucureşti şi sudul defavorizat al ţării, care a moştenit, asemenea unui copil năpăstuit, tot ce-i mai rău de la ambii părinţi: agresivitatea citadină şi lâncezeala rurală.
Ieri. Mă strecor cu maşina prin peisajul bine-cunoscut: Penitenciarul Rahova, capătul lui 15, claxoane, nervi, miasme, aglomeraţie, coline de praf, abisuri asfaltice, şine de tramvai ieşite din matcă, siluete fără chip aşezate pe sacoşe, baloturi, saci sau pe vine, în aşteptarea vreunui microbuz cu destinaţii obscure.
La semafor, un cerşetor ia maşinile la rând. Avansa poticnit, cu grimasă chinuită, de la o maşină la alta, arătându-se pur şi simplu în geamul şoferului, fără să vorbească sau să ceară ceva.
Azi. Dintr-odată, două fetişcane de o prospeţime inexplicabilă se grăbesc să traverseze strada. Purtau halate albe şi erau, judecând după palmele roz de frământat şi făina de pe încălţări, brutărese la simigeria de peste drum. Estropiatul le zăreşte şi se suceşte cu iuţeală reptiliană spre ele. Chipul i se luminează. Le fixează lacom, până ce ajung în preajma lui, şi le şopteşte, rânjind, ceva; nu am desluşit ce, măscări, pesemne, căci fetele au iuţit de-îndată pasul. Le-a privit cum dispar în aglomeraţia străzii, resemnat, dar mândru că a reuşit măcar să le pună pe fugă.
A continuat să şchioapete printre maşini, cu un aer detaşat, eliberat parcă, pentru moment, de adversitatea propriei condiţii. Se uita către noi, şoferii - martori atenţi ai hârjoanei sale - reuşind să ne smulgă zâmbete complice. El însuşi surâdea biruitor. Eram, pen
