Dacă pe Voxpublica mi-am confirmat trecutul profesional, aici, între fete, vă confirm faptul că am trecut pe-acolo. E drept, e ceva vreme de atunci, eram la începutul liceului şi aveam cu vreo 15 kilograme mai mult decât acum. Ceea ce la înălţimea mea de “minionă”, e foarte mult. E cam o treime din greutatea mea actuală. În general, acum, lumea se uită la mine într-o dungă şi zice “Tu? grasă?”.
Da, eu, grasă. Iar colegii mei de liceu aveau grijă să mă facă să mă simt foarte bine în pielea mea, poreclindu-mă “miss Sumo”. Ştiţi de la ce, de la sportul acela tradiţional japonez cu domni corpolenţi…Ei, asta mă făcea să mă duc acasă seara şi să plâng în pernă. Aproape nimic nu doare mai tare decât un complex de adolescent. Iar ceilalţi adolescenţi sunt cei mai mari sadici care pot exista pe acest pământ, după cum se ştie.
Aşa că m-am pus pe “cură de slăbire”. Acum i-ar zice anorexie, pentru că nu am mâncat aproape nimic vreo două luni. Nu sfătuiesc pe nimeni să încerce. Şi acum, după x ani am o gastrită care mă bântuie primăvara şi toamna, în urma “marii foamete”. E drept, însă, că în momentul în care am descoperit în oglindă că pot purta o pereche de colanţi (aşa era moda pe-atunci), a fost una din cele mai mari bucurii pe care mi le puteam închipui la vârsta aceea.
Slavă Domnului, între timp am descoperit că există metode mai puţin nocive de a te menţine în formă, precum sportul. Pe vremea aia, în liceu, leşinam la fiecare cursă de rezistenţă. Deci nici pe atunci nu se făcea cine ştie ce educaţie fizică în sistemul de învăţământ. Acum, merg la sală de plăcere, pentru că îmi limpezeşte mintea şi îmi permite să nu mă abţin de la prăjituri .
Deci: nu disperaţi, nu vă înfometaţi. Luaţi-o încet-încet şi apucaţi-vă de sport, dacă vi se spune “grasa”, “miss Sumo”, sau oricum altcumva legat de greutate. Sau simţiţi-vă pur şi simplu bine în pielea voastr
