Ca poetă, în principal, cred că am scotocit mai ales după anormalul din psihicul și sufletul uman: dar am priceput acest anormal (nu am vizat nicidecum patologicul) ca pe o sursă de cunoaștere și ca pe o probă de încercare. Atât pentru mine, cât și pentru cei din jur (care trăiesc lângă mine), precum și pentru cei care mă citesc, și pentru cei care mă iubesc/urăsc (reacțiile estetice la un text literar sunt adesea încărcate emoțional în subsidiar, de aici radicalismul unor asemenea termeni tari – a iubi/a urî).
Nu am făcut experimente decât în măsura în care le-am făcut direct pe mine: nu degeaba am vorbit uneori despre condiția de autocobai. În existențial pur nu este un lucru cu care să te lauzi, fiindcă nu ai de ce; dar, artisticește, să îți fii autocobai este o provocare maximă, fiindcă dai tot ce poți din tine. Cu toate riscurile aferente: să fii acceptat cu ochii închiși sau să fii respins cu violență. Să fii mângâiat sau să fii pălmuit.
Ceea ce nu am dorit niciodată a fost să fiu călduță sau căldicea: măcar așa nu voi fi scuipată la venirea Apocalipsei, zic eu acum autoironic în tic-tac de ceasornic. Totul sau nimic e o teoremă extremistă și desuetă în același timp. Așa cum este formulată succint (Totul sau nimic), nici eu nu mai cred în ea. Dar dacă ar fi să o reformulez aș spune că lucrul care merită cel mai mult în viața aceasta este să mergi până la capăt cu tine însuți/însăți atunci când chiar vrei să afli cine și ce ești (desigur, fără să îi schilodești pe ceilalți prin atingerea ta năvalnică). Deci cu mine însămi înainte și sus inima! Dincolo de acceptări, respingeri, indiferențe. Ori de timpul care a trecut și trece.
(În imagine – Lene Lovich, cea mai stranie regină a muzicii pop underground în anii 80 ai secolului trecut. Peter Hammill, de la trupa Van Der Graaf Generator, îi folosește vocea performant în opera sa rock Prăbuș
