Încerc să schiţez în rândurile următoare câteva din problemele învăţământului umanist la nivel preuniversitar, înţelegând aici disciplinele distribuite în două arii curriculare majore: “Limbă şi Comunicare” şi “Om şi societate”. Voi renunţa la jargonul de specialitate, convins fiind că se poate discuta deschis despre aceste lucruri şi că reformarea învăţământului preuniversitar nu priveşte în mod exclusiv nici cabinetul ministerial şi nici “oamenii şcolii” (aşa cum obişnuim, cu tandreţe şi orgoliu de castă, să numim corpul profesoral). Pe de altă parte, nu voi explora aici cadrele strict teoretice ale observaţiilor mele şi nici consecinţele lor pedagogice şi metodice, pentru a nu încărca prea mult textul şi a nu dilua liniile generale ale discuţiei. Obiecţiile şi nuanţele sunt rezervate, evident, cititorilor.
Oferta educaţională a filierei teoretice (vorbim despre învăţământul liceal) privilegiază profilul real (mate-fizică, mate-info, ştiinţele naturii), în detrimentul celui umanist. Acest dezechilibru (explicabil prin ecuaţia simplă a cererii şi a ofertei) a condus la situaţii inacceptabile: cunosc licee în care elevii cu mediile cele mai mari la admitere erau distribuiţi în clasele de mate-fizică în timp ce la clasele cu profil umanist (filologie sau istorie-ştiinţe sociale) intrau elevii mediile cele mai mici. (Există, fireşte, şi excepţii notabile – licee sau colegii renumite, “cu tradiţie” în studiile umaniste în care – paradoxal – situaţia este inversă; dar ele sunt prea puţine raportate la puzderia de elevi care aspiră la profilul real)
Această formulă de admitere a produs discrepanţe enorme între clase, în privinţa calităţii elevilor şi a actului educaţional şi, mai mult, s-a consolidat prejudecata conform căreia “realiştii” sunt deştepţi, “umaniştii” sunt cam prostuţi şi tocilari. Pur şi simplu clasele de real s-au transformat într-un soi de
