Nu solidaritatea reală, nu convingerile stabile par să ţină laolaltă un grup sau altul.

Ca orice drept, dreptul la liberă asociere trebuie bine folosit. Te poţi asocia cu oricine, dar dacă te asociezi fără discernământ cu cine nu trebuie, ai de suportat consecinţe. Or, în România de azi, şi asocierile, şi ieşirile din asociere au ceva arbitrar, netransparent, păgubos. Nu solidaritatea reală, nu convingerile stabile par să ţină laolaltă un grup sau altul. Iar ceea ce determină cazurile de „disidenţă" individuală e, de regulă, o ţâfnă spontană, dacă nu o motivaţie inavuabilă.

Asta când nu e vorba, pur şi simplu, de aranjamente politice (aproape) pe faţă, al căror singur criteriu e „rentabilitatea" electorală şi financiară. Aşa se face că asistăm adesea la împreunări şi divorţuri inexplicabile. Nu vreau să spun că, odată intrat într-o asociere, eşti condamnat la prizonierat pe viaţă. Nici că exclud, din plecare, compromisul politic rezonabil. Trebuie doar să argumentezi coerent şi să asumi riscuri. Mai ales însă, trebuie să te gândeşti de zece ori înainte de a intra într-o combinaţie care să te schimonosească, să-ţi pericliteze identitatea şi onoarea.

Exemplele de asociere brambura sunt nenumărate. Îmi amintesc, de pildă, un miting din Piaţa Palatului, în care Adrian Năstase ţinea discursuri mobilizatoare umăr la umăr cu Vadim Tudor, întinându-şi, astfel, obrazul fără niciun câştig politic. Dar la ce bun să mă mai mir, când, deunăzi, l-am văzut într-o emisiune de televiziune pe vechiul meu amic Johnny Răducanu tăvălindu-se în tandreţuri nostalgice cu acelaşi „tribun" scăpătat.

Greu de înţeles e şi prestigiul căpătat în PSD de pitorescul neliniştitor al lui Vanghelie, prezent, în partid, alături de Răzvan Theodorescu şi „la vârf", alături de Iliescu, Diaconescu şi Geoană. Indigerabil e şi şpriţul dintre un preşedinte de ţară şi Gigi Becali sau prez