Zilele trecute m-am contrazis amical cu un domn despre importanţa parfumului la purtător. ”Uneori decisiv”, am susţinut eu. „Ba e o păcăleală”, zicea domnul cu pricina.
Astăzi am citit despre ceea ce oamenii de ştiinţă numesc „mitul feromonilor” – de fapt, nimeni n-a reuşit să identifice cu precizie prezenţa acestor compuşi chimici. N-am dubii că voi citi curând despre cum aceste opinii „neavizate” sunt spulberate de altele „avizate”, pentru că producătorii de parfumuri vând – şi vând bine! – mitul feromonilor.
Hm, aşadar, ştiinţa i-ar da dreptate lui P. Dar eu tot nu cred! Să mă explic.
Sunt o persoană îndeobşte olfactivă. Pe lângă intuiţie, cînd vine vorba de o primă impresie, felul în care miroase cineva (femeie sau bărbat, nu contează) mă conduce – vreau, nu vreau – să-mi formez o părere despre interlocutor: îmi place, îmi displace ori mă lasă rece.
De exemplu, o aromă şerbet de trandafiri vanilaţi purtată de o femeie îmi formează o impresie similară cu strângerea de mână gen „peşte mort în palmă”, iar purtătoarea îmi devine instant antipatică. Pe de alta parte, un parfum bine ales mă poate face să-mi placă o persoană pe care, altfel, probabil că nici n-aş observa-o. Appelez moi Jean-Baptiste Grenouille – am citit si văzut Parfumul pe nerăsuflate, aproape scuzând crimele întru căutarea aromei perfecte.
Întorc capul după un parfum care-mi gâdilă nările mai degrabă decât după un look tăietor de răsuflare ori un abdomen cu pacheţele. Fluturii din stomac îmi accelerează pulsul chiar şi azi, dacă simt în preajmă mirosul claviculei în care-mi îngropam cândva obrazul. În fine, câţiva stropi de Bulgari ori Fahrenheit bine plasaţi au reţint Magie Noire-ul meu la o cafea cu parfum de… (aici vine un zâmbet intraductibil în cuvinte) până la ore şi ipostaze indecente, mult după ce momentul lucid al cofeinei trecuse…
… dar despre asta,
