Zeci de ani nu s-au modificat decât mici detalii. Ba un şort albastru, ba nişte jambiere roşii, dar tricoul, elementul vestimentar cel mai vizibil la un jucător de fotbal din naţionala României, a rămas de nuanţă galbenă. Ăsta a fost echipamentul de bază şi pe platourile mexicane, la CM 1970, şi la Euro 84 şi tot în el şi-a făcut faimă generaţia de aur, în ultima decadă a secolului trecut.
Derapajele şi crizele de identitate au apărut o dată ratările succesive ale prezenţei la turneele finale. “Meritam să fim acolo”, scâşneam privind Mondialele la televizor, “Suntem favoriţi!”, clamam înaintea oricărui meci, iar apoi ne-am agăţat de ghinion: “N-a jucat x, cu el îi băteam!” sau “Am avut prea mulţi accidentaţi!”. În timp, s-a schiţat şi harta mistică a superstiţiilor: “Noroc la Constanţa, ghinion la Cluj, blestemul publicului în Ghencea…”.
Până într-o zi, când Piţurcă a avut năstruşnica idee să dea naţionalei, nu un suflu nou, ci o altă culoare. A ales echipamentul alb! Tradus la nivelul simţurilor, insipid, incolor, inodor, într-o ţară în care nici băţul drapelului nu-i alb.
Când credeam că lucrurile au revenit la normal, Răzvan Lucescu dă jos de pe steag o culoare şi vopseşte cu ea noul echipament al naţionalei. Vom juca în roşu!
În esenţă ideea n-ar fi chiar blamabilă, dar…
- ce ne facem dacă vom pierde primele meciuri din preliminariile Euro 2012? Vom încerca să jucăm în albastru? Sau poate vom trece direct la violet, culoarea la modă!
- la nivel mondial, orice naţională care ţine la blazonul ei are grijă cu astfel de simboluri, indiferent dacă traversează perioade mai puţin faste. Cine şi-ar imagina Franţa sau Italia având alt echipament principal decât cel albastru? Ce-ar fi dacă Argentina ar schimba tricourile albi-celeste, iar Brazilia echipamentul cariocas? Anglia e recunoscută prin albul clasic… Şi chiar aşa, la o repezită
