În doar 10 ani, fosta colonie minieră din judeţul Hunedoara a ajuns în paragină. Doar câteva suflete mai locuiesc în satul unde activitatea minieră atrăsese oameni din întreaga ţară. Sursa: Remus Suciu
Privit în fotografii, un sat minier din judeţul Hunedoara, Muncelu Mic, pare un adevărat colţ de rai. Locurile sunt incredibil de frumoase, dar îndărătul lor afli că oamenilor le merge rău, la zece ani după închiderea minei. Doar ruinele şi poveştile localnicilor mai amintesc de anii de glorie, care au apus în ’97-’98.
„Am fost cu sutele”
Ziua-n amiaza mare, nu-i nici ţipenie de om în Mun celu Mic. De fapt, ceea ce pare a fi uliţa principală are case doar pe o parte. Pe cealaltă un gard străjuieşte ogoarele acoperite de nea. După pâlcul de case vechi, pe o culme, se văd ruinele din beton ale fostei exploatări miniere. Nu a mai rămas aproape nimic din clădiri. Urarea inscripţionată la intrarea minei arată cât de „bun” a fost norocul minerilor...
La câţiva paşi mai sus de ruinele mari şi reci, un fel de colibă lungă e singura clădire „învieţuită”. Din ea iese, cu o găleată goală în mână, o femeie îmbrăcată doar într-un pulover roşu. Merge înfrigurată spre cişmeaua de peste drum, cu grijă, să nu alunece.
„În colonia asta m-am născut, aici am crescut, am trăit şi aici am să mor. N-am unde să mă duc. Am fost mulţi, am fost cu sutele. Am mai rămas doar vreo 10-15. Restul ori au murit, ori au plecat, care pe unde a putut, după ce s-o-nchis mina”, povesteşte Ana Scutaru, o femeie de 43 de ani, pe care greutăţile au îmbătrânit-o prematur.
Au rămas cu amintirile
Familia femeii a venit la Muncel din judeţul Alba. Şi vecinele ei sunt venite din alte părţi ale ţării, de pe vremea când mina mergea din plin. „Eu şi soţul câştigăm numa’ 450 de lei pă lună. Acuma încă-i bine. Or fost ani, în care a
