Cum să iubeşti acest oraş pe care propriii săi locuitori nu-l iubesc? Nu-l iubesc destul pentru ca să se revolte, să-şi scuture teama seculară de a-i deranja pe cei puternici care le-ar putea face rău. Atunci, plecând capul pentru ca sabia să nu-l taie, ei nu privesc, ei nu văd că oraşul lor se destramă sub ochii lor de zeci şi zeci de ani.

Văd în depărtare turnul Catedralei ridicându-se încet. A apărut de mult timp ca un grilaj gol, dar iată că acum ochiurile sale se umplu, iar scheletul uşor, dar impresionant prin mărimea sa, devine încet-încet ceea ce va rămâne încă o rană în peisajul bucureştean. Povestea lui? Nu, nu este aceea a unei clopotniţe sau a unei turle, efortul unui oraş întreg şi al locuitorilor acestuia de a-şi împodobi Capitala cu un lăcaş de cult demn de ei şi de slava lui Dumnezeu. Este o poveste sordidă despre speculaţie imobiliară, teren vândut, autorizaţie de construcţie cumpărată, depăşirea regimului de înălţime permis şi rezonabil. La final, simbolul: Catedrala, o construcţie modestă din cărămizi roşii, dominată şi parcă subjugată de o clădire de birouri arogantă şi desigur luxuoasă. Pe de o parte, săracii în lumina palidă a slujbelor din miez de noapte, de cealaltă, afacerile, banii şi, poate, înţelegerile ascunse.

Cum să iubeşti acest oraş pe care propriii săi locuitori nu-l iubesc?

Când scriu că ei nu-l iubesc, nu este complet adevărat: nu-l iubesc destul pentru ca să se revolte, să-şi scuture teama seculară de a-i deranja pe cei puternici care le-ar putea face rău. Atunci, plecând capul pentru ca sabia să nu-l taie, ei nu privesc, ei nu văd că oraşul lor se destramă sub ochii lor de zeci şi zeci de ani.

Încerc să aflu motivele acestui comportament. Într-un oraş francez mediu, destul de neatrăgător, precum Limoges, pe care-l cunosc bine şi în care nu se găsesc atâtea lucruri frumoase, distrugerea unei case cu fresce