La 30 de ani, Andreea Răsuceanu intrigă prin efervescenţa preocupărilor. Traducătoare, publicistă literară, trecând dezinvolt de la literatura română la cea străină, de la reportaje şi interviuri la eseuri şi fragmente de proză, ea ne surprinde acum (plăcut!) printr-un debut editorial matur şi neobişnuit. „Istorii“ ale străzilor bucureştene au mai apărut, desigur (v. Podul Mogoşoaiei, povestea unei străzi de Gh. Cruţescu sau O stradă oarecare din Bucureşti de Ioana Popescu şi Irina Nicolau), dar fără dimensiunea mitologică şi complexitatea narativă a celei de faţă.

Investigate „arheologic“, istoria străzii Mântuleasa şi geografia ei mitologizată din proza lui Mircea Eliade se reflectă una pe cealaltă, la nesfârşit. Chiar şi identitatea onomastică a locului stă sub semnul dublului, prin cele dou㠄ctitorese“ ale bisericii târnosite în 1734: jupâneasa Maria, sora cupeţului Manta, şi jupâneasa Stanca, soţia acestuia. Care dintre ele e Mântuleasa, derivat feminin al unui nume ce trimite la haina monahală şi la mântuire? Un lucru e cert: atât istoria, cât şi literatura legată de această stradă stau sub semnul neobişnuitului şi al misterului, generând fascinaţie şi stârnind curiozitate. În privinţa nuvelei fantastice a lui Eliade, numai cine nu o ştie nu înţelege de ce. Iar „neobişnuitul“ şi „misterul“ istoriei ţin de existenţa celor ce au ridicat biserica. Pentru că era o raritate ca un locaş de cult să fie clădit de un negustor, fie el şi bogat, nu de un domn sau boier, dar şi mai rar era să fie târnosit de o femeie (ba chiar de două femei singure, una probabil nemăritată, alta văduvă!), cum reiese din pisania fondatoare. Pornind de la „subteranele“ unei istorii pline de lacune - pe care doar imaginaţia deductivă le poate umple - şi trimiţând mereu la fabulosul din Pe strada Mântuleasa, capitolele converg, pe firul cronologiei, spre un frumos eseu despre imagin