12 din cei 17 deţinuţi din pelicula „Eu, când vreau să fluier, fluier” vorbesc despre adolescenţa în puşcărie.
Când Steluş, Lipoveanu, Mititelu, Mongolu, Giani Versace, Guţă, Cristian, Ştefan, Irinel, Gheaţă, Papan şi Alexandru dădeau primul interviu din viaţa lor, bătea un vânt rece la Topalu, iar filmul în care îşi jucau propriile roluri era o joacă, o pierdere de vreme, un scurt bilet de ieşire sau, în cel mai bun caz, o „experienţă frumoasă”.
Doar trei dintre cei 12 nu răspundeau, în aprilie 2009, la ordinele gardienilor de la Poarta Albă. Ceilalţi duceau un război rece cu trei paznici înfriguraţi, cărora viaţa băieţilor li se părea un dulce huzur. Acum, când filmul „Eu, când vreau să fluier, fluier” a luat deja Ursul de Argint la Berlin şi se pregăteşte de lansare, pe 26 martie, doar 6 din cei 17 mai sunt închişi. Cinci la Penitenciarele pentru Minori şi Tineri din Craiova şi Tichileşti, unul la Jilava.
„Te chinui să cauţi ieşirea, dar n-o mai găseşti”
„Ştii cum suntem noi aici? Ca-ntr-un labirint. Te chinui să cauţi ieşirea, dar n-o mai găseşti”, găsea Mongolu, pe negândite, o definiţie crudă şi poetică a vieţii lui. După o zi de filmare, viaţa după gratii i se prelungise cu 10 luni. Urma să se întoarcă acasă peste două săptămâni. A făcut febră 39 cu 12, a stat în pat trei zile.
„N-a fost nimic grav, a fost altfel, aşa a spus domnul, că l-am înjurat. Dar nu l-am înjurat, m-am înjurat singur, am în jurat-o pe mama”, e versiunea lui despre incidentul cu un gardian de la Poarta Albă. „Noi suntem la mâna lor, nu putem face nimic. Mai prind iarăşi un Crăciun şi-un Revelion la puşcărie... Nu pot să spun că am fost cuminte, dar am avut 6 rapoarte şi am plătit pentru ele. Pe bune, pe mine nu mă avantajează cu nimic filmarea asta”. Cristian Dumitru, zis Mongolu, zis Blondu în film, e şi azi în închisoare,
