Ani de zile, s-a spus că dezvoltarea se poate face doar pe datorie. Şi modelele europene de creştere rapidă au probat acest lucru. Acum, când vine rândul României, se pune serios problema sustenabilităţii acestui model.
Criza se traduce simplu într-un amestec exploziv de deficite bugetare mari, datorie publică uriaşă şi recesiune economică (ceea ce determină o rată mare a şomajului). Soluţia greacă a fost să falsifice statistici şi să îngroape problema sub preş. Nu s-a văzut cât banii nu au fost speriaţi de criză. Se vede acum. Dar dincolo de varianta aceasta, unde minciuna instituţională joacă un rol important, se pune problema dacă această combinaţie des întâlnită printre ţările europene (datorie deficit) nu poate zgudui din temelii întregul eşafodaj financiar al ţărilor respective pe care doar corsetul monedei unice le ţine să nu se dezintegreze, chiar dacă statele respective pun deschis toate cifrele pe masă.
Cu atât mai mult cu cât corsetul strâmt presupune costuri pe care ţările responsabile, ca Germania, nu sunt dispuse să-l mai subvenţioneze. Dacă raportul european de recesiune, în ceea ce priveşte combinaţia deficit bugetardatorie publică, este 6 (deficit bugetar) la 78 (datorie publică) procente din PIB, combinaţii diferite induc probleme comune. Grecia are 12,7% la 112,6% (şi sunt cele mai mari procente), Irlanda 12,2% la 65,8%, Spania 11% la 54%, Portugalia 8% la 77%, iar Italia 5% la 114%. Acestea sunt combinaţiile care încep să fie considerate prea grave pentru a nu afecta direct modul în care finanţele publice europene au fost până acum posibile. Pentru comparaţie să luăm şi temperatura României: un 7,2% cu 30% (deficit bugetar, datorie publică). Încă departe de zona riscantă, dar datoria publică s-a dublat în doi ani, iar deficitul de asemenea.
Miza reducerilor este, de aceea, evidentă. Aceste deficite uriaşe nu sunt de ier
