Exista si ceva care ne uneste. Poate nu mai mult decat o fac cele care ne despart sau cele care ne imping sa ne uram de moarte. Sau cele pentru care suntem in stare sa ne ucidem fara nicio urma de regret. Ba chiar sarbatorind victoria crimelor. Este spectacolul unei multimi care respira, simte si traieste pentru cateva clipe intr-o singura inima.
Emotia ce iti cuprinde gandul, fiecare celula din trup, iti subjuga constiinta si te transfera intr-o alta lume. Este o clipa in care totul este limpede si nimic nu iti mai este strain. Este unicul moment in care toti suntem egali. Cand stim ca toti suntem bucata din aceeasi plamada.
Nu uitati insa adevarata natura umana care ne domina majoritatea timpului, atunci cand veti privi imaginile si veti asculta acordurile care urmeaza. Aduceti-va mereu aminte de atrocitatile de care face exces fiinta umana, cat de ipocrita si de violenta este, cat de mult rau isi poate face siesi sau semenilor sai.
Fiti generosi cu imaginile si nu ezitati sa rememorati tot ce ati vazut mai violent pe stadioane sau aiurea. Tot ce au facut oamenii pentru a demonstra cat de animalice ne sunt inca instinctele. Intre timp, Andre Rieu va interpreta o compozitie de Shostakovich. In fata a peste 50.000 de oameni. In pauza unui meci oficial din Cupa EUFA. Veti putea intui ce ne uneste. Dar mai ales ce ne desparte.
André Rieu pe Olympic Stadium Arena
Ma intreb daca germanii care participau la discursurile lui Hitler, din anii premergatori razboiului, nu simteau in final acelasi sentiment care ii unea intr-un tot gata sa isi dea fiecare si viata pentru mantuitorul destinelor lor. Sau crestinii care, inainte de a pleca in cruciadele unde aveau sa ucida sute de mii de pagani intru crestinare, se simteau cuprinsi de aceeasi unitate data de o infuzie pana in ultimul nerv de credinta oarba in bulele Vaticanului si in faptul ca mantui
