Bătaia, aproape insesizabilă, a aripilor unui fluture la München ar putea genera un tsunami în interiorul NATO.

„Ultimele arme nucleare rămase în Germania sunt o relicvă a Războiului Rece. Ele nu mai servesc unui scop militar. De aceea lucrăm la îndepărtarea lor“, anunţa, la 6 februarie, Guido Westerwelle, ministrul de Externe din guvernul Angelei Merkel. Un produs destinat iniţial consumului electoral pe piaţa politică internă, acest deziderat al dezarmării ar putea pune sub semnul întrebării chiar fundamentele NATO. Dacă nu suntem atenţi, bătaia aripilor unui fluture la München ar putea genera o tornadă europeană. Deja, poziţia oficială a Berlinului pare să fi declanşat o reacţie în lanţ la nivelul Europei. Astfel, la 22 februarie, publicaţia britanică The Guardian semnala formarea unei coaliţii extinse reunind Belgia, Olanda, Novergia, Luxemburgul plus Germania şi care îşi propunea să creeze o masă de presiune în interiorul Alianţei, pentru eliminarea completă a dispozitivelor tactice nucleare americane de pe teritoriul Europei.

În cele din urmă, un om de stat trebuie să acţioneze în virtutea unei etici a responsabilităţii. Morala bunelor intenţii şi a convingerilor nobile nu este suficientă. Pentru un om de stat, securitatea propriilor cetăţeni reprezintă poate cea mai importantă responsabilitate. Dar este oare Germania mai sigură, din moment ce rezultatul intenţiei sale nobile ar fi o Europă mai nesigură?

Poate cea mai importantă victimă colaterală a bunelor intenţii germane este filosofia solidarităţii, acest centru nervos al unei Alianţe în care, cel puţin în regia iniţială, toţi erau pentru unul şi unul pentru toţi. Prin demersul său, Germania se transformă într-un veritabil „pasager clandestin“ al securităţii europene: deşi, de jure, rămâne sub umbrela de securitate nucleară asigurată de SUA, totuşi, de facto, exportă celorlalte state mem