Reprezentativa României e, de bună seamă, a celor care o compun.

Adică a jucătorilor, despre care Lupescu zice că la Euro 2008 râvneau la tricouri ca ale Spaniei, iar anul trecut Chivu, Mutu şi Lobonţ au văzut prototipul noului echipament şi le-a plăcut ceva nemaipomenit.

Deşi să-ţi doreşti să arăţi ca spaniolii doar pentru că ei joacă foarte bine are o fisură logică şi aminteşte de caricatura lui Mihai Stănescu despre vizita preşedintelui chinez în România, pe parcursul căreia bolnavii de hepatită scoşi pe traseu erau poftiţi mai în faţă.

Trecerea de la gălbinare la pojar, o conştientizează şi fanii schimbării, nu va influenţa jocul echipei care apare azi cu noul echipament în faţa Israelului.

Naţionala e, apoi, a lui Răzvan Lucescu. El face selecţia, convocările, tot el o antrenează. Fiind a lui, e normal să creadă că dacă galbenul a ajuns o povară, hai să-l uităm: „Vom schimba tricoul şi sper să schimbăm şi soarta”.

Mai sus, naţionala e a federaţiei. A lui Mircea Sandu. Care la semnarea contractului de şase milioane de euro cu noul berar spunea că negociază de mult cu el (se subînţelege, cel puţin din ultimele şase luni de contract cu vechiul berar). E şi a lui Ionuţ Lupescu, cel care ne pune să jurăm pe echipamentul cu care ai noştri pierdeau „sferturile” cu Suedia la CM 1994 şi se făceau de râs cu Tunisia, vopsiţi „mămăligă”, patru ani mai târziu.

Naţionala e şi a celui care dă banul: sponsorul care a susţinut echipa un deceniu, cel în care s-a jucat în galben complet, întâmplător, anii Generaţiei de Aur. Dar de anul trecut, la semnarea contractului cu noul sponsor, a fost clar că actualul protector al naţionalei vrea să-i schimbe culoarea. Iar Lupescu a anticipat corect în ianuarie 2009: „De anul viitor, în funcţie de ce vor decide şi băieţii, vom stabili dacă va exista mai mult roşu”.